N-aș fi crezut că voi ajunge vreodată să-mi fie dor de un chioșc. După 90, mă exasperau. Le întîlneai la tot pasul, doldora de turcisme și de mărfuri care mai de care mai dubioase. Ultimii ani au fost rărite de cei de la urbanism și de la administrarea domeniului public, fiind desființate toate cele care funcționau fără autorizație.
Seară de seară, în drumul meu, mă opream pentru a-mi lua țigări și bere la cutie de la un chioșc. În general același. N-am pălăvrăgit niciodată cu doamnele care serveau în schimburi, fiind în permanență grăbit. În schimb, aveam un sentiment reconfortant atîta timp cît, fără să spun nimic, numai simpla privire a mea le determina pe doamne să-mi umple sacoșa cu cele dorite.
De cîteva seri, pentru prima oară în ultimii ani, obloanele chioșcului sînt trase. Vizavi, un superstore și-a deschis porțile tot cam de pe atunci. Speriat probabil de concurență, patronul chioșcului meu a închis, trimițîndu-și angajatele acasă. Nu-i primul și probabil nici ultimul chioșc sau mică afacere care sfîrșește așa. Totuși, mie mi se pare nedrept. N-a stat nimeni să calculeze cîte locuri de muncă au dispărut așa. Au fost înlocuite cu angajații de la casele hipermarketurilor, ar spune apărătorii acestora. Posibil, le-aș răspunde eu, dar niciunul dintre ei nu va putea memora figura cumpărătorului într-atît încît să-i pună în coș ceea ce dorește. Din două mari motive: sînt prea mulți, iar ei sînt mult prea extenuați pentru a face un astfel de exercițiu de memorie. Și atunci, nu-i normal să-ți fie dor de un chioșc?
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
