Cînd simți că soarele, în loc să te mîngîie, te biciuiește și-ți fierbe creierii, cînd ploaia nu mai vine blîndă să astîmpere setea pămîntului, ci se năpustește cu furie oarbă, iar vîntul, în loc să adie, lovește și desțelenește păduri, case și oameni, și cînd rîurile uită să-și curgă molcom veșnicia și înghit tot ce e viață cu turbate șuvoaie scăpate din matcă sau cînd chinuita brazdă crăpată se transformă în mormînt pentru sămînța abia ieșită din teacă, cînd iarna e goală, iar vara e stearpă, n-ajunge să te închini întrebînd în lacrimi de ce ne pedepsește Dumnezeu, de ce ne trădează natura? Noi, cu prostia și nesăbuința noastră de oameni care s-au crezut stăpîni pe pămînt, noi, cu lăcomia și îngîmfarea noastră de ființe inteligente, noi, ca niște proști, am batjocorit, am siluit și am năucit natura.
Și atunci, în loc să întrebăm de ce ne dușmănește natura, poate că ar trebui, pînă nu e prea tîrziu, să pansăm noi rănile cerului și ale pămîntului. Să dăm înapoi naturii pădurile pe care i le-am hăcuit ca niște demenți. Sîntem datori să restituim și curățenia aerului făcător de oxigen. E tîrziu, cred, să scăpăm de dependența față de spray-ul deodorant sau mașină. Dar putem să începem să oblojim natura sădind un copăcel în fața blocului și renunțînd la a arunca în rîu un bidon de plastic. Apoi, am putea încerca să înțelegem că sortarea gunoiului nu e modă sau moft. Ci ecologie. Și că aducerea asfaltului pînă la vila gomoasă din inima muntelui nu e confort. Ci crimă. Una plătită cu zile de iad.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
