Cum am aflat cã aº putea fi un dictator? Uitîndu-mã asearã la televizor. Acolo, un nene parlamentar cu pãrul alb, pe numele sãu Lucian Bolcaº, a emis în direct, la o emisiune cu relativã audienþã, urmãtoarea lemã (afirmaþie care nu necesitã demonstraþie): „Cel care doreºte dizolvarea Parlamentului este un dictator!“. În secunda aceea am îngheþat, realizînd faptul cã s-ar putea ca eu sã fiu acela. M-am uitat în stînga, în dreapta, ºi-am respirat uºurat instantaneu, realizînd cã sînt singurul din încãpere care urmãrea respectiva dezbatere. Îmi ºi imaginam deja apelative de genul „dictatorule!“ din partea copilului cãruia nu voiam sã-i satisfac cine ºtie ce cerere trãsnitã sau refuzam sã-i semnez carnetul de note. Sau un apelativ similar din partea colegei de apartament, în caz cã m-aº fi eschivat de la cine ºtie ce îndeletnicire casnicã în schimbul unei partide de pescuit.
Totuºi, semnele pãreau extrem de clare. Uneori, ºi mã tem cã destul de des, îmi vine sã arunc, la propriu, cîþiva parlamentari peste balustradã. Asta n-ar fi nimic, dar chiar m-am trezit într-o dimineaþã dornic sã iniþiez liste de semnãturi pentru amendarea Constituþiei, astfel încît Parlamentul sã poatã fi dizolvat. Oligarhi am cam cunoscut cîþiva, chiar personal, ºi zãu cã nu reuºesc sã-i simpatizez deloc. Sistemul ticãloºit mã sufocã la tot pasul ºi-mi tot impun sã iau cursuri sistematice de supravieþuire. Cu justiþia, ori de cîte ori am avut ocazia sã iau contact din postura de jurnalist, am vãzut cã întotdeauna cîºtigã cine trebuie. În rest, aº putea spune cã mã simt chiar bine.
Singurul lucru care mã intrigã este aparenta crizã de personalitate prin care trec. Nici nu m-am obiºnuit bine cu statutul de cetãþean suspendat ºi deja simt cum încolþeºte în mine sîmburele de dictator. Ce mã neliniºteºte este faptul cã nu ºtiu pe cine aº putea întreba cît de grav este ºi dacã nu cumva ceea ce am eu se cam ia!....
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
