Simþi cum þi se sfîºie sufletul doar citind despre trupºorul fãrã viaþã, ajuns hranã pentru cîini ºi ºobolani pe pardoseala murdarã a unui ºopron. Într-un ºopron la doi paºi de casa unde o mamã chinuitã de spaime ºi speranþe se ruga sã-ºi vadã din nou copilul.
Un ºopron nenorocit în care trei poliþiºti n-au mai avut chef sã caute. Aºa au hotãrît ei. Trei poliþiºti, doi jandarmi ºi unul sau doi gardieni publici. Cã nu era ãla locul potrivit în care putea sã ajungã un copil pierdut. Cã nu erau „indicii“. De parcã, Doamne iartã-ne, cãutarea unui copil dispãrut, lupta cu orele ºi secundele de care atîrnã viaþa micuþului fãrã apãrare, ar fi o joacã. Cam cum ar fi trebuit sã arate un loc potrivit sã se piardã un copil ? ªi cum ar trebui sã arate blestematele astea de indicii? Firimituri ca-n poveºti, ghetuþe, pãpuºi sau poate un telefon mobil de-a dreptul? Sau nu putea fi atinsã o proprietate privatã ca sã cauþi un copil? Pãi atunci, de ce naiba sã mai deranjezi Poliþia? ªi la ce mai foloseºte acum sinistrul „indiciu“ ieºit la ivealã, chiar în ºopronul ocolit? Poate cã micuþa nici nu era acolo în zilele cãutãrii. Dar dacã era? Dacã, rãpusã de fricã ºi plîns, a adormit pe lespedea rece ºi-a murit îngheþatã? Nu sînt indicii pentru o astfel de poveste. Dar ce indiciu justificã tãcerea de pînã acum a celor trei poliþiºti. Nopþile în care au dormit fãrã sã-i chinuiascã îndoiala de-a nu fi cãlcat în nenorocitul ãla de ºopron. Poate cã trupul copilei a fost adus ºi aruncat acolo dupã ce sufleþelul se petrecuse la cer? ªi-atunci, la o cãutare, fie ea tîrzie, copila ar fi fost gãsitã înainte ca dinþii ascuþiþi ai animalelor flãmînde s-o sfîºie ca pe un hoit al nimãnui. Mãcar ar fi avut un mormînt ºi-o cruce lîngã care sã fie plînsã. Un indiciu cã ºi-a trãit zilele cîte i-au fost date de Dumnezeu. ªi cîte i-or fi fost scurtate de oameni. Fãrã indicii.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
