Cred că una dintre dilemele ultimei perioade, și pentru cel mai înfocat susținător al Alianței DA, îl reprezintă motivul pentru care cei care au constituit-o nu o rup, pur și simplu. Pînă la urmă, un divorț este un divorț. N-ar fi nici primul și probabil nici ultimul. Ambele părți sînt de acord că lucrurile nu mai funcționează și, cu toate acestea, se feresc să anunțe public despărțirea. Fiecare parte o așteaptă pe cealaltă, nedorind să-și pună în coșul electoral responsabilitatea divorțului. Asta în timp ce reprezentanții opoziției clamează decesul alianței, susținînd nici mai mult nici mai puțin decît că aceasta este moartă demult și arătată periodic la geam, precum o bunicuță, pentru ca aliații să-i poată încasa pensia, sau alți bufoni cerînd chiar păstrarea unui moment de reculegere în plenul Parlamentului.
Consider că ruperea Alianței este, în acest moment, o falsă problemă, și nu mai interesează chiar pe nimeni nici cine a început și nici de ce lucrurile nu mai pot continua așa. Cred că nu mai interesează pe nimeni nici măcar cine își asumă ruperea Alianței. De aici însă, pînă la valul de acuzații lansate de o parte și de alta este o cale lungă. Este clar că democrații nu vor renunța la cei mai buni miniștri ai lor - Vasile Blaga, Monica Macovei sau Radu Berceanu - numai pentru că le-o cer liberalii, iar o măsură de forță în cazul celor enumerați ar putea duce chiar la o demisie în bloc a miniștrilor pediști. La fel de clar este faptul că, oricît s-ar codi, premierul Tăriceanu va fi silit să propună în curînd o nouă formulă de guvern cu sau fără pediști, eventual cu sprijinul udemeriștilor. Momentul acela va fi cel al adevărului. Ar fi destul de greu să susții atunci, în cazul în care se va ajunge la asta, că ai dat afară pediștii din guvern fără să rupi Alianța. Deși la cum merg lucrurile la noi, nu m-aș mira foarte tare să aud chiar și varianta aceasta.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
