Cîþi dintre noi îºi amintesc cum arãta ziua de 2 martie 1989, puþin înainte de prînz? Unii poate cã pe atunci erau la grãdiniþã. Alþii, înfofoliþi în pufoaice sau paltoane, cu cãciulile trase pe ochi, îºi fãceau de lucru prin birourile cenuºii sau halele întunecoase. Unii, mai norocoºi, poate prinseserã o coadã la care se dãdea brînzã. Sau hîrtie igienicã. Mii de alþi pãrinþi poate pîndeau ivirea flãcãrii de la aragaz, în speranþa cã vor putea fierbe un ceai pentru puºtii care se întorceau îngheþaþi de la ºcoalã. Mai toþi, toþi cei fãrã pedigree de nomenclaturist, ne tîram existenþele cenuºii, raþia la pîine, frica ºi ura, paralizaþi parcã de blestemul neputinþei ºi al gîndurilor abia ºoptite. Puþini dintre noi vor fi aflat, atunci, în 2 martie ’89, abia pe searã, cu urechea lipitã la „Europa liberã“, cã un braºovean ºi-a dat foc pe pîrtia Bradul, în disperarea de a „opri crima“. Cîþi dintre ei, dintre cei care acum ºtiau asta, nu vor fi simþit unghiile spintecînd carnea pumnului strîns. Cîþi nu se vor fi ruºinat pentru cã iar trebuie sã tacã. Un an mai tîrziu, pe 2 martie, eram liberi. Nici ziua asta nu ne-o mai amintim. Cu siguranþã însã, nimeni nu mai era nevoit sã tacã. ªi totuºi, lîngã locul în care Liviu Babeº strigase pentru noi în flãcãri, era tãcere. Doar o mînã de oameni au aºezat o cruce. Cam aceiaºi care aprind de atunci, an de an, o lumînare pentru sufletul lui Babeº. Restul e tãcere. ªi uitare. Într-o mare de vorbe goale.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
