În 1981, scriitorul Gabriel García Márquez publica romanul Cronica unei morți anunțate. E o poveste nu prea lungă, dar grea de semnificații în simplitatea sa. Pe scurt, despre o crimă anunțată pe care nimeni nu se străduiește s-o oprească. O crimă săvîrșită în numele onoarei. Romanul a fost un succes. Zece ani mai tîrziu, păstrînd proporțiile între autori și lumea în care se petrecea, începea și la Brașov o poveste despre o crimă anunțată pe care nimeni nu s-a străduit s-o oprească. După alți zece ani și mai bine, industria brașoveană chiar a fost ucisă. Printr-un complot. Fără de onoare. Cel mult pentru niște onoruri trecătoare. Această poveste nu e un roman. E o dramă. Și nu e un succes pentru nimeni. Poate doar pentru cîteva buzunare umplute din șirul de eșecuri. Iar buzunarele au interesul să tacă.
Ieri, cronica acestei morți anunțate și-a scris epilogul. Peste 2.000 de oameni au purtat sicriul uzinei Tractorul și lumînări pentru sufletul ei dus. Cînd își plîng uzina, oamenii își plîng de fapt propria soartă. Propria poveste. Cînd își strigă furia, își strigă de fapt teama pentru ziua de mîine. De aceea, și pe marginea gropii, oamenii mai speră, încă, să vină un salvator. Să le reînvie uzina. Speranța. Probabil oamenii sînt prea disperați să-și amintească, acum, că, de fapt, nu există mari salvatori. Și că toți micii salvatori de pînă acum n-au făcut altceva decît să mai adauge o vorbă la cronica morții. A morții tuturor uzinelor brașovene. Mulse pînă la os. Și făcute profit chiar și în stare de cadavre. Făcute bani, mai ales din pămîntul gras în care au fost îngropate.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
