M-am chinuit din răsputeri să nu adorm. M-am ridicat din pat de nenumărate ori, avînd un singur scop: să-l văd pe Moș Crăciun. Nu mi-a ieșit. Somnul m-a furat înainte de a-l zări. Noaptea tîrziu m-am trezit și, în întunericul din cameră, m-am rostogolit sub bradul de lîngă pat căutîndu-mi înfrigurat cadoul. Pe locul unde-mi pusesem o hîrtie cu numele meu am pipăit un obiect alungit și destul de masiv. Revoltat, m-am întors în pat pentru a-mi continua somnul, neînțelegînd ce am făcut să merit să primesc un aspirator. Cel puțin asta mi-am imaginat atunci pe întuneric. Dimineața am realizat că mă înșelasem, obiectul lunguieț fiind prima mea pereche de schiuri. Au trecut de atunci 30 de ani, dar n-am mai trăit niciodată nici emoția și nici așteptarea acelui Crăciun. La fel cum anul acesta n-am mai trăit satisfacția de a fi în jurul bradului
împreună cu părinții mei atunci cînd moșul aducea cadouri tuturor nepoților lor. Fiecare și le-a primit sub bradul său, dar nu a mai fost nici pe departe același lucru. Poate ei au privit din cer cum fiecare dintre ei și-a desfăcut emoționat cadoul. Și de acolo, de departe, și totuși atît de aproape de noi, ne-au privit și ne-au urat să rămînem mereu copiii care pîndeau seara moșul pînă cînd adormeau. Pentru că ei veghează de acolo și sigur îl văd, de fiecare dată, pe moș cînd vine.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!