Numai niște idioți sau scelerați ar putea fluiera și guița ca apucații, spurcînd cu maimuțăreala lor dementă amintirea sacrificiului unor oameni care au ales să-și dea sufletul în pușcăriile comuniste, iar nu să și-l vîndă ciumei roșii. Numai niște nemernici ar putea hohoti ca nerozii ca să acopere cu zbieretele amintirea destinelor schilodite de comunism și a morților din decembrie 89. Și cînd și-au găsit ei să facă asta? Pe 18 decembrie 2006? Cînd la Timișoara scările catedralei mai miroseau încă a glonț, sînge și lumînări topite în durere. Nu m-au mirat foarte tare convulsiile teatrale ale claunului bolnav Corneliu Vadim Tudor. Nici sinistra circăraie a slugilor lui. Mi-a fost doar rușine că hoardele astea sălbatice, demnitari ai țării mele, sînt învestiți cu putere tocmai de democrația pe care ei au scuipat de cîte ori au putut de 17 ani încoace. Cel mai rușine mi-a fost însă să-l văd pe senatorul brașovean Nicolae Iorga huiduind chiar și clipa în care președintele țării amintea, ridicînd, în sfîrșit, din nemeritata uitare, sacrificiul brașoveanului Liviu Babeș. Mi-a mai fost rușine, pentru nerușinarea lui, să-l văd pe brașoveanul Nicolae Iorga, un ales al brașovenilor, huiduind și secunda de meritat omagiu adus curajului brașovenilor care s-au ridicat împotriva lui Ceaușescu la 15 Noiembrie 1987. Le-o mai fi fost ieri multor brașoveni și multor români rușine de zvîrcolirea turbată din Parlament. Rușinea asta însă poate fi spălată măcar pentru faptul că, odată cu prima condamnare a comunismului, șobolanii roșii au ieșit de bună voie din găuri. S-au arătat lumii așa cum sînt. Apărînd cu disperare crimele comunismului, ei s-au condamnat singuri. Așa precum fiara însemnată de uneltele necuratului se zbate și rage la vederea crucii.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
