Se ridică, unul cîte unul, la cer. În urma lor se lasă grea cortina veșniciei. Iar atunci, oricîte ropote de aplauze ar umple lumea, ei nu mai pot ieși la rampă să se încline. Poate o fac prin lacrima lui Dumnezeu. Iar noi, cei rămași în sala mare a vieții încă aplaudînd, știm că i-am petrecut pe ultimul rol. Și totuși sperăm. Să-i mai vedem măcar o dată. Apoi, încet, încet îi uităm, grăbiți spre foaierul importantelor noastre nimicuri. Ieri, s-a lăsat așezat în tainița amintirilor și Ernest Maftei. Ar fi prima oară, după mai bine de jumătate de secol, cînd Bădia ne face o farsă și tace. Gata, el a rîs destul. N-avem decît să-l plîngem, dacă, după atîta amar de vreme, tot nu am învățat de la el că viața, ca și moartea împăcată, e o întîmplare de care trebuie să ne bucurăm. Chiar și atunci cînd tristețea ne ostoiește sufletul. Bădia s-a dus acum să-i înveselească și pe îngeri. Are ce le spune moșul, cît pentru o vecie. Noi, cei rămași aici, nu avem întotdeauna destule cuvinte pentru toți actorii îngerilor. Nu știu de ce, acum, cînd pe scena mare toată lumea îl petrece pe Ernest Maftei, mi-am adus aminte de Geta Grapă. Și ea a făcut oameni și îngeri să rîdă și să plîngă, cum puțini actori brașoveni au fost dăruiți cu atîta har. Vă mai amintiți rîsul gros, apăsat și molipsitor al Getei? Vocea ei care putea sparge ziduri sau alina un prunc în fașă? Dar ochii ei care puteau povesti printr-o singură privire durerea sau nebunia unei vieți. Să tot fie 15 ani de cînd numele Getei Grapă stă scris doar pe cruce. Un nume singur, pe un ultim afiș al unei ultime premiere nejucate. Uneori, pățesc asta chiar și actorii îngerilor.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
