Am aplicat mai mult dintr-o joacă! Am auzit cîțiva prieteni vorbind despre asta și am încercat și eu. Culmea este că am reușit și am primit confirmarea prin poștă!, îmi spunea recent o fostă colegă ajunsă în State prin intermediul loteriei vizelor în urmă cu cîțiva ani. Nu știa nimic despre acest sistem, nu-și dorea foarte tare să emigreze, dar trecea printr-o perioadă extrem de dificilă material și era mai mult decît dezamăgită de ce se întîmplă. I s-a părut imposibil ca tocmai ea să fie unul dintre cei care ar putea beneficia de o astfel de oportunitate. Anunțul admiterii în program a lăsat-o fără aer. După fericirea imensă, a intervenit spaima de ceea ce avea să urmeze. O vreme a umblat buimacă, întrebîndu-se ce să facă. Să meargă mai departe sau să renunțe? În urma consiliilor de familie ținute s-a ajuns la concluzia că merită să încerce să meargă mai departe pentru copil. Și au mers. Ce-i drept, cu inima strînsă. Au obținut viza, au vîndut tot și au plecat. Au plecat spre țara făgăduințelor. Amîndoi ingineri, își profesează astăzi meseria și o duc binișor financiar. Au propria casă, la care vor mai plăti vreo 20 de ani credit, au mașini și tot ce au visat vreodată. Copilul lor ai putea jura că este născut acolo, după cum s-a adaptat. Au prieteni, emigranți ca și ei, cu care petrec sărbătorile românește.
Ce n-au e locul unde s-au născut. Periodic revin acasă, parcă bolnavi de dor și măcinați de amintiri. După cîteva săptămîni, nu mai au stare nici aici. Și-au văzut prietenii. S-au săturat de povestit cum este acolo. Trebuie să se întoarcă la joburile lor, la vecinii americani, la casa pe care o mai au de plătit. N-au știut ce să-mi răspundă cînd i-am întrebat dacă sînt fericiți și dacă s-ar mai întoarce acasă. Chiar dacă aveau privirea tristă, fiecare dintre ei m-a asigurat că acolo le este bine...
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
