Maltratarea celor doi copii din instituțiile de plasament brașovene, săptămîna trecută, readuce în discuție modul în care trăiesc copiii instituționalizați. Cred că oricîte condiții li s-ar crea, cîte dotări ar avea locuințele în care sînt cazați sau ce alimentație sau jucării li s-ar oferi, acestea nu au cum să suplinească afecțiunea. Dacă au fost privați de afecțiunea maternă, atunci aceasta ar trebui să fie, măcar parțial, suplinită de dragostea celor care îi îngrijesc. Dar pentru aceasta trebuie să poți oferi afecțiune, să nu fii plătit cu un salariu de mizerie ca îngrijitor ocrotire, să nu fii acrită de zeci de ani de muncă în centrele de plasament mamut în care orice era posibil fără ca nimeni să afle. Poate evaluările periodice obligatorii ar trebui să stabilească, în primul rînd, disponibilitatea afectivă și stabilitatea psihică a personalului ce lucrează direct cu copiii și abia mai apoi cunoștințele de legislație și standarde de funcționare. Pentru cele care nu pot să pună suflet în relația cu acești copii, ei devin veritabile cauze de stres, fiind zgomotoși, răi, neascultători. Niște copii care trebuie cumva potoliți. De aici, cumulat cu propriile probleme, se poate ajunge la incidente regretabile de tipul celor petrecute. Sînt sigur că lucrurile acestea nu se întîmplă doar la Brașov. Aici poate presa este ceva mai atentă la acest subiect delicat și îl aduce de fiecare dată, cînd reușește să afle, în atenția publicului. Problema este ce se întîmplă în continuare. Nici sancțiunile administrative și nici chiar plîngerile penale nu par să aibă vreun efect asupra celorlalte îngrijitoare, atîta timp cît lucrurile recidivează. Poate ar trebui umblat atunci undeva la cauze și nu la efecte. Altfel ne vom întreba tot timpul: ce-i de făcut?
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
