Cînd Planchet, valetul lui D’Artagnan, unul dintre cei trei muschetari, s-a plîns cã-i flãmînd, stãpînul sãu l-a sfãtuit hîtru: culcã-te, somnul þine loc de foame. Au încercat ºi comuniºtii metoda asta. Ceva n-a mers însã. Unii nu puteau sã închidã ochii, altora le cam pierise somnul. ªi-atunci, pe ãia de þineau ochii deschiºi i-a pus sã se mãnînce între ei. Dupã vreo cîteva zeci de ani, s-a deºteptat însã aproape tot poporul. Era tot flãmînd. Cînd s-a mai potolit foamea ºi pofta de sînge, noii stãpîni au aplicat din nou terapia prin somn. De data asta în etape. Dozate prin metode ceva mai moderne. Mai democratice. Mai blînde. Bunã vreme poveºtile de adormit copii au þinut în frîu chiorãitul maþelor. Ceva însã tot n-a mers. În timp ce unii au moþãit, alþii s-au ghiftuit ca somnambulii pînã la indigestie. Iar cînd, într-un tîrziu, cei mulþi s-au trezit de-a binelea ºi-au dat seama cã au rãmas numai cu gustul amar al visurilor. Acum nu mai merge nimic. Le-a sãrit somnul ºi celor sãtui. Unul nu mai pune geanã pe geanã. Unii se tem sã nu fie mîncaþi, alþii cã li se va lua ciolanul de sub pernã.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
