Era o vreme, prin anii ’90, aici, în Braºov, cînd un ziarist putea sã batã la uºa oricãrui director sau directoraº, ºef de serviciu, ºefuleþ sau funcþionar. ªi chiar judecãtor. Era primit. Sau nu. I se rãspundea la întrebare. Sau nu. ªtiai exact, tu, ziaristul, ºi o datã cu tine cititorul, cu cine ai de-a face. ªi cîte parale face ocupantul funcþiei. Dacã minte sau pur ºi simplu habar n-are ce se întîmplã în parohia lui. Cîteodatã, nu aflai nimic. Alteori, totul. Din cînd în cînd, descopereai în cutare ºi cutare specialist o adevãratã minã de aur. Aflai de la el istorii pe care nici manualele nu le consemnaserã. Primeai informaþia curatã, de la sursã. De la izvor. Ei bine, vremurile acelea au apus. Cicã era o epocã a haosului, timpuri preistorice, balcanice, neeuropenizate. Acum, e altfel. Trãim era deschiderii instituþiilor, drept pentru care mai toate uºile s-au închis. Acum, se spune cã dreptul la informare este sfînt. Aºa cã trebuie sã te cam rogi ca sã-l poþi atinge. Orice simplã ºi nevinovatã întrebare capãtã acum dimensiuni de politicã a instituþiei. Iar informaþia ajunge la ziarist, spre cititor, asta cînd ajunge, numai dupã ce este bine de tot tratatã, aranjatã ºi cosmetizatã. ªi neapãrat aprobatã de mai marii ºefi. Care, de cele mai multe ori, nu se mai aratã. Pentru asta s-a inventat instituþia purtãtorului de cuvînt. Din ce în ce mai des, chiar trãieºti cu senzaþia cã aceste interfeþe au fost inventate tocmai pentru a opri orice „scurgere de informaþii“. Nu toþi sînt aºa. Excepþia confirmã însã regula. Pentru cã, atunci cînd nu sînt puºi sã mintã, purtãtorii de cuvînt ori te duc cu vorba, ori habar n-au ce vorbesc.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
