De cînd observ fenomenul politic nu mi s-a întîmplat să văd un ministru ca Sebastian Vlădescu, actualul numărul 1 al finațelor. În genere, miniștrilor le pasă cîtuși de puțin de imaginea lor de miniștri și de partidul pe care-l reprezintă.
Ei bine, domnului Vlădescu, pus în slujbă de liberali, nu-i pasă de nimic. Cinismul cu care tratează greva profesorilor a fost și va fi greu egalat de orice responsabil guvernamental. Cu un zîmbet de pișicher turbulent, care are doar școala vieții, domnul Vlădescu îi sictirește pe profesori ca pe o categorie socială inutilă. Desigur, România are o tradiție a ciocoismului și aroganței, dar domnul Vlădescu pare, pînă acum, în această privință, un lider greu de contestat.
Pe domnul Vlădescu nu-l interestază nici măcar că îi trage, mai departe, în jos, pe liberalii pe care-i reprezintă. E limpede că ministrului de finanțe nu-i prea pasă dacă va mai ocupa mult această funcție. După cum se poartă, mîine dacă i s-ar cere să plece, ar pleca fără regrete. Cu atît mai mult, domnul Vlădescu ar putea înlocui cinismul fără margini pe care-l pune pe tapet, cu o atitudine mai umană. O superbă nesimțire însă îl paralizează. Privindu-l, mă întreb cît de departe pot ajunge guvernanții de poporul care i-a pus în funcții. Răspunsul e, privindu-i pe Sebastian Vlădescu și pe dezamăgitul Popescu-Tăriceanu: foarte departe.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
