În perioada regimului totalitar una dintre marile spaime era cea cã sîntem înregistraþi. Cã ceea ce spui îºi va gãsi odihna pe o bandã magneticã ºi va fi folosit împotriva-þi. Apãruserã ºi bancuri pe aceastã temã, de la „nu stropiþi trandafirii cã ruginesc Philipsurile“ ºi pînã la alea cu scrumiera-microfon. Democraþia a adus cu sine ºi eliberarea de aceastã spaimã. Dar realitatea este lejer diferitã. ACUM chiar cã se înregistreazã în draci. Audio ºi video. Reportajele cu camera ascunsã reprezintã doar o micã parte a acestei isterii a violãrii intimitãþii persoanei. Se filmeazã în scopuri nobile în benzinãrii, în bãnci, în prãvãlii, în autobuze, camere de luat vederi te surprind pe stradã ori în parcuri. Cu tehnologii d-astea isteþe se filmeazã ºi în camere de hotel, în cabine de probã sau în toalete publice. Se înregistreazã cu sîrg ºi legal, în baza unui ordin emis de un judecãtor, la un simplu denunþ fãcut de unul ori altul. Se pun telefoane sub ascultare, se monteazã camere video-miniaturizate. Nimic nu scapã vigilenþei sociale. Evident, în numele unor nobile idealuri. Intimitatea persoanei ºi dreptul la viaþa privatã nu valoreazã doi bani. Am vizionat ºi ascultat înregistrãrile din dosarul Laþa. Înregistrãri fãcute ºi unor persoane care nu aveau nici în clin, nici în mînecã, cu aceastã afacere. Dar care au fost îndosariate ºi ascultate de „organe“. Ca în romanul lui George Orwell, „1984“. Sinistru, demonstrînd cã am cîºtigat dreptul la nimic.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!