Membrii Asociației Foștilor Deținuți Politic se întîlnesc, an de an,
de Ziua Crucii, pentru ca mărturiile dureroase ale regimului de exterminare să nu fie uitate și nici memoria celor care au murit pentru libertate
Ăsta parcă-i hotel de lux, în comparație cu ce-am suportat noi, spun cîțiva dintre foștii deținuți politic în pușcăria Aiudului, privind celulele de azi ale penitenciarului. Da, un hotel de o stea. Parcă ar fi cameră de cămin studențesc. Au și școală în curte, se aud alte voci. Aici e zarca?, se miră cineva mai tînăr. Locul hîrdăului de fecale - sau tinetă, într-un limbaj mai elegant - a fost luat de vase obișnuite de toaletă. Deținuții de azi au chiuvetă în celulă și saltele relaxa pe paturile etajate. Au voie să-și aducă și televizor, și au televiziune prin cablu. Noi dormeam pe rogojină, atunci cînd ne lăsau să dormim. Și numai la marginea patului, nu care cumva să apucăm să ne odihnim oasele. Aici au fost oameni care au murit de frig, de foame și din cauza bătăilor, își amintește medicul Teofil Mija.
Vizitatorii se mișcă destul de repede, încadrați de polițiști. De data aceasta, pentru protecție. Construită în vremea Mariei Tereza și a răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan, închisoarea în care, cu aproape 50 de ani în urmă, au fost uciși mii de oameni care au încercat să se împotrivească regimului, este și astăzi funcțională. Aprobarea specială primită de la Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor - permite accesul în închisoare al vizitatorilor, dar pe un traseu bine stabilit, și numai după ce lasă la poartă telefoanele mobile sau aparate de fotografiat. Lăsăm și șireturile?, glumește cineva, înainte de a trece prin detectorul de metale. De Ziua Crucii, 39 de supraviețuitori ai lagărelor comuniste ori urmași ai celor dispăruți, însoțiți de 14 elevi de la Colegiul Național Unirea, au venit să vadă închisoarea Aiud. Și să-i pomenească pe cei care au sfîrșit în spatele zidurilor reci.
Închisoare nouă, amintiri vechi
În anii crînceni ai începutului comunismului, zarca Aiudului era înconjurată de vreo trei metri de arătură, apoi de garduri de sîrmă ghimpată. Nimeni nu se putea apropia. La geamuri erau scînduri, așa că lumina nu pătrundea în celulă, iar afară nu se putea zări, povestește Teofil Mija. Din cei 15 ani cît a avut el condamnare, 10 i-a petrecut în zarca Aiudului, în a doua celulă, pe culoarul din dreapta. Restul pedepsei a ispășit-o la Canal, apoi la Cluj și la Oradea. Acum are 82 de ani. Și este încă în putere. Mă bucur că acum, deținuții, chiar dacă nu ispășesc pedepse politice, au parte de un tratament uman. Nu mai vreau să treacă nimeni prin ce-am trecut noi, spune Mija. Dar cine vede închisoarea așa cum arată acum nu-și poate imagina ce coșmar am trăit noi. Nici curtea nu mai e ca atunci. Aici erau trei capele, una ortodoxă, una catolică și una protestantă. Ăia le-au desființat. Într-una au făcut celule de izolare-exterminare. Acolo nimeni nu putea rezista multă vreme. În celelalte două, au făcut magazii, își amintește fostul deținut politic. Cel mai rău era însă în beciul de sub celular. Acolo era iadul pe pămînt. Acum, clădirea este renovată. Pînă și acoperișul e nou.
Crucile jerfei
În fiecare an, de ziua Sfintei Cruci, supraviețuitorii temutei închisori a Aiudului se întîlnesc aici ca să-i pomenească pe cei care nu au mai ieșit vii dintre zidurile lagărului de exterminare. Și să le cinstească memoria lîngă monumentul înălțat aproape de zidurile pușcăriei. Rîpa Robilor, așa i-au spus deținuții acestui loc, spune vicepreședintele AFDP Brașov, Octav Bjoza. Și el a făcut ani grei de închisoare, dar nu la Aiud. În patru ani, a trecut prin 14 închisori și lagăre de muncă forțată. Monumentul de la Aiud a fost început prin `92-`93 și terminat prin `99. S-au ocupat de el filialele din Alba și Sibiu, explică Octav Bjoza. Șapte cruci duble care sprijină o alta, mai impunătoare. Crucile care poartă imensa cruce a jertfei unora dintre noi și a rușinii neamului românesc, spune unul dintre foștii deținuți. Pentru că majoritatea românilor au suportat 50 de ani de comunism fără să se revolte.
8.000 de nume
Construcția este făcută cu tîlc. După ce cobori treptele dinăutru, pînă la altar, la întoarcere ai impresia că urci la cer. Pe pereții din marmură albă, sînt dăltuite aproape 8.000 de nume ale morților din închisorile comuniste. În preajma monumentului sînt însă doar sute de morminte. În multe dintre gropile comune nici nu se știe cine a fost înmormîntat. O bătrînă plînge, primind colacul din mîna unei măicuțe. Mi-am adus aminte de tatăl meu, care a murit la Aiud. A fost îngropat aici, într-o noapte, așa cum se făcea cu toți deținuții politici. În decembrie `60. Era preot într-o comună din județul Suceava. Preotul Vasile Stoleru, spune femeia. O cheamă Silvia Stoleru, după tată, și Topolnischi după soț. Acum e văduvă și nici măcar nu știe dacă tatăl ei a avut parte de un mormînt sau a fost aruncat pe cîmp. Săpau gropile ziua, și noaptea aduceau morții. Puneau mortul în groapă și săpau alta, la rînd. Fără cruce, fără nimic. Mătușa mea a aflat la cîteva zile de moartea lui tata. A întrebat la Primărie, să vadă cîți morți au fost îngropați din acea noapte. Apoi a socotit în ce groapă ar putea fi tata. Și a pus un cîrlig de fier, ascuns bine între bălării, să se știe locul. După aceea, a venit și a pus o cruce de lemn, o cruce mică, în care a săpat două inițiale. S.V. Numai atît. Cînd a venit mama, mai era doar un ciot de lemn. Dar a rămas cîrligul, sub bălării, povestește bătrîna. Nu era voie pe atunci să se știe numele morților. Și nici numărul lor.
Să nu ne răzbunați
În afara cimitirului, dincolo de cotețele de porci care, cu cîțiva ani în urmă, erau încă peste oseminte, este un mormînt singuratic. Mircea Vulcănescu, filosof român. 1904-1952, stă scris pe cruce. Mormîntul a fost căutat ani de zile, pînă cînd cineva și-a adus aminte că ar fi cam pe-acolo. Vulcănescu a murit tot la Aiud. L-a dat gata boala de plămîni, într-o cameră rece și întunecată, de la izolare. În celulă nu era nimic, nici pat, nici o rogojină, nimic. Doar beton gol și rece. Și umezeală. Ca să te oblige să stai numai în picioare, îmi povestește domnul Bjoza. Colegul de celulă al lui Vulcănescu n-a mai rezistat într-o noapte, și s-a prăbușit pe podea. A vrut să-l salveze și, pentru că nu-l putea ține în picioare, s-a culcat el pe podea, și l-a pus pe colegul său deasupra. Omul a fost salvat, dar Vulcănescu s-a îmbolnăvit foarte tare și în cîteva săptămîni s-a stins, povestește Octav Bjoza. Pe crucea lui Vulcănescu mai scrie ceva. Un mesaj creștin: Să nu ne răzbunați!.
Nimeni nu și-a asumat ororile comunismului
Și supraviețuitorii închisorilor comuniste nu s-au răzbunat. Octav Bjoza știe pe de rost numele colegilor de celulă, prieteni și trădători. Chiar și numele torționarilor. Numele tuturor celor care i-au distrus viața și după ce a ieșit din pușcărie, cei care nu l-au lăsat să-și termine facultatea unde era șef de promoție, înainte de arestare. Știe dacă mai sînt în viață sau nu, le știe adresele, numerele de telefon, numerele de mașină, ce poziții sau funcții au în actualul sistem. Nu vrea nimic de la ei. Cei mai mulți dintre vechii securiști, care mai trăiesc, sînt acum oameni de afaceri de succes. Cei care au cîntat osanale partidului sînt mari patroni sau parlamentari. Nici unul dintre cei trei președinți ai țării, care au fost după `89, n-a ieșit în fața națiunii, să-și asume ororile comunismului, dom`le!, spune el dezamăgit. Doar atît ar vrea, din partea României democratice, ca reparație morală.
Un proces amînat
Așa cum s-a întîmplat în Polonia, în Ungaria, în Cehia, chiar și în Germania, pe vremea cancelarului Conrad Adenauer. Pe noi ne roade legea Holocaustului. Nimeni nu contestă Holocaustul, dar despre zecile de mii de români morți în închisorile comuniste nu se spune nimic. Și primii comuniști au fost evrei sau țigani, în România. În `92-`93, am încercat să deschid un proces al comunismului, prin publicarea în presă a unor fapte și nume. Să știe lumea. La prima expunere s-a sesizat procurorul militar al Brașovului și am fost somat verbal, telefonic, să mă prezint ca «martor la un proces». Nu mi s-a spus ce fel de proces, cine se judecă, nimic. O tot dădeau cotită. Actualul procuror militar șef, atunci era maior, acuma e colonel, Titi Stoenică, m-a chemat să-mi spună așa, printre rînduri, că nu pot să-mi permit să spun că am fost bătut și schingiuit de cutare și cutare. Ce, am vreo dovadă? Mai trăiesc destui care pot depune mărturie. Dar nu se vrea aflarea adevărului. Se va dori, probabil, cînd cei care au schingiuit vor muri, ca și noi, cei care le-am supraviețuit, trage el concluzia.
I-am iertat pe toți
Nici Octav Bjoza, nici ceilalți supraviețuitori ai închisorilor comuniste nu le doresc răul foștilor lor torționari. I-am iertat, pe toți, spune simplu domnul Bjoza. Nu poate să-i uite, dar i-a iertat. Dumnezeu sau dracul mi-i tot scoate în cale, spune fostul condamnat. Și pe locotenentul major Istrate, cel care l-a bătut la tălpi cu bestialitate și care trăiește în Zalău, e pensionar, iar soția sa, de care a divorțat, mai cînta încă în corul bisericii armenești din centrul Gherlei. Și pe Traian Urzică, Cuza Vodă nr. 1, alt securist care s-a ocupat de el, și cu care n-a reușit să stea de vorbă nici un ziarist. Nevastă-sa crapă ușa de două degete și zice «Hai, plecați, că vă iau cu măturoiul. Soțul meu n-are timp de așa ceva». Și pe mulți alții, ca ei. Vrea doar să-i privească în ochi, să le aducă aminte, să vadă dacă se căiesc. El i-a iertat. Așa am fost eu educat de preoți și de părinți, spune domnul Bjoza. Cum și-a iertat și colegul de pat din celulă, despre care a aflat că a ajuns la rîndul său torționar, și pe cel mai bun prieten, despre care a aflat că a devenit informator al Securității și turna tot ce discutau. Noi, chiar și pe aceia dintre noi care ne-au schingiuit i-am iertat. Și nu permitem nimănui din afară, necunoscînd situația de acolo, să-i judece. Pentru că nu toți putem rezista la fel. Eu, unul, am rezistat. Dar dacă mai insistau? De unde să știu eu cît aș mai fi rezistat?, se întreabă Octav Bjoza.
Moare banditu`, rămîne o pîine pentru popor
Bătaia cu bîta, cu bocancii sau cu orice altceva era tehnica torționarilor. Unde cădea bîta, oasele se rupeau. Moare banditu`? Nu contează, rămîne o pîine pentru popor, spuneau gardienii. Puneau deținuții să-și facă nevoile în gamela în care mîncau. Îi puneau să stea în patru labe, în cerc, și după ce umpleau gamelele, le spuneau «Acu` schimbați-le între voi. Și mîncați!». Și trebuia să stea așa, în patru labe, ca niște cîini, și să lingă pînă în fundul gamelei. Și ei stăteau. Sub amenințarea bîtelor care unde loveau, rupeau oasele, povestește Bjoza. Pe un preot, l-au urcat, în chip de postament, pe un veceu. Au luat colacul și i l-au pus în chip de patrafir, după gît. Și, în timp ce îl puneau să spună citate din Biblie, el trebuia să se onanizeze. Și-l băteau. O altă amintire cutremurătoare. Tăbărau peste tine în celulă, te smulgeau de acolo, îți dădeau hîrtie și creion și te puneau să scrii. Că ai trăit cu mama, cu sora, cu fratele, cu o capră, cu o gîscă, cu tot ce le trecea prin cap. Și trebuia să semnezi. Ca să le pună la dosar. Ca să nu mai ai personalitate, să-ți zdrobească totalmente personalitatea. Să fii mai puțin decît nimic. Să nu mai exiști. Și au fost și altele, mult mai multe, și diabolice...
La Securitatea din Brașov a fost cel mai rău
Cea mai rea a fost bătaia de la Securitatea din Brașov. Unul Stoica, ciung, fără o mînă. M-a bătut numai la tălpi, pînă nu prea mai știam de mine. Ne puneau să îndoim genunchii, și ne legau mîinile de picioare. Apoi băgau o bară între legături, pe care o așezau pe spătarele a două scaune, și ne atîrnau așa, cu tălpile în sus. Și dădeau cu ce apucau. Urlam cît puteam. Îmi astupau gura cu batista, cu ciorapii, cu cîrpe, cu ce aveau la îndemînă. Sau, trebuia să trec, în drum spre celulă, printre gardieni. Stăteau în șir, față în față, și loveau cu pumnii, cu picioarele, cu bîtele... Colegele mele de celulă se îngrozeau, cînd mă vedeau în ce hal eram adusă, povestește o bătrînică de 82 de ani, sprijinită într-un baston. Eugenia Hențiu, născută Trandabur, a făcut închisoare politică doi ani, la Brașov și Sibiu, pentru singura vină de a fi împrumutat bani unui fost legionar. Nu știa că este legionar. Dar nu bătaia groaznică m-a îngenuncheat, ci foamea, spune bătrîna. În fiecare seară mă culcam flămîndă. Eram cu sora mea în același pat. Dimineața ne dădea rația de pîine pe toată ziua. Un sfert de pîine. Tot timpul mi-era foame. M-am surprins într-o dimineață aruncîndu-mi ochii și luînd sfertul cel mai mare. M-am cutremurat. Nu i-am zis niciodată sorei mele de asta, dar am pus-o de atunci să ascundă la spate pîinea și să-mi dea să aleg dintr-o mînă. Dacă ar fi știut, mi-ar fi dat și porția ei, că era cu zece ani mai mare, ea mă crescuse. N-am făcut nimic de care să-mi fost rușine în închisoare, decît asta, își amintește doamna Hențiu.
Congresul anual al AFDP
Cel de-al 12-lea congres al Asociației Foștilor Deținuți Politic a început ieri, la Mamaia, și durează două zile. Cele mai importante sînt problemele pe care le discutăm de 12 ani, fără ca viața noastră să se schimbe sub nici un aspect. Indiferent cine a fost la guvernare, reparațiile morale sînt zero, iar cele materiale insignifiante, în raport, de exemplu, cu eroii Revoluției de la 1989, pentru care senatorul Sergiu Nicolaescu a inițiat un proiect de lege. Noi ne-am pierdut tinerețea în închisori și ne-am ratat cariera profesională. În fiecare an discutăm propuneri legislative, dar guvernanții sînt mereu insensibili la doleanțele noastre, indiferent dacă privesc reparații morale sau materiale, spune vicepreședintele AFDP Brașov, Octav Bjoza. Delegația brașoveană este formată din 12 membri.
Generalul Alexandru Nicolschi, alias Boris Grumberg, un evreu basarabean, șeful Securității de atunci, și cu Alexandru Drăghici, succesorul lui, au aranjat următoarea formă de compromitere morală definitivă a unora dintre noi: i-au bătut, i-au torturat și i-au flămînzit pe o parte din deținuții politic, pînă n-au mai putut, săracii, și au cedat. Apoi au făcut echipe de așa-zisă reeducare. Le dădeau o hrană mai bună, îi țineau încarcerați sepa-rat, dar le-au pus bîte în mîini și îi băgau în celule să-și bată fratele, prietenul, tatăl. Ne puneau să ne batem între noi și ei, securiștii, se amuzau privind prin vizoare. Un bun prieten, cu care am dormit chiar și în același pat în cîteva lagăre și închisori, a făcut parte din echipele de reeducare ale lui Țurcanu și a și omorît cel puțin un om în bătaie, lovindu-l cu pumnii în ficat și în splină. Apoi, cînd a fost să se caute vinovații, securiștii au înscenat procese și i-au condamnat tot pe foștii deținuți. Așa a pățit și prietenul meu. El nu mi-a spus nici un cuvînt despre asta, cît am fost închiși împreună. Chiar și pe aceștia i-am iertat. Octav Bjoza
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!