* Ana și Sandu Oprea
s-au căsătorit acum
56 de ani, în 16 mai
* Se iubeau de patru ani, dar s-au sărutat prima oară în ziua nunții l Nu s-au certat niciodată și
se iubesc ca în prima clipă
Astăzi împlinesc 56 de ani de cînd s-au căsătorit. Se cunoscuseră cu patru ani înainte. Ea avea 14 ani, avea codițe lungi, blonde, și era foarte frumoasă. El avea aproape 20. Și el era foarte frumos, spune ea, acum, cînd își amintește de clipele cînd omul pe care-l iubește ca-n prima zi a dus-o la altar. Tot astăzi, în aceeași zi a aniversării nunții, el împlinește 80 de ani. Ana și Alexandru Oprea se privesc și-și vorbesc cu aceeași dragoste ca-n tinerețe. Și se alintă, spunîndu-și unul altuia Micule. Viața nu le-a fost chiar ușoară. Dar au trecut împreună prin toate, tocmai pentru că au învățat cum să-și ocrotească iubirea. Acum sînt bucuroși să dezvăluie tuturor rețeta fericirii.
Astăzi împlinesc 56 de ani de cînd s-au căsătorit. Se cunoscuseră cu patru ani înainte. Ea avea 14 ani, avea codițe lungi, blonde, și era foarte frumoasă. El avea aproape 20. Și el era foarte frumos, spune ea, acum, cînd își amintește de clipele cînd omul pe care-l iubește ca-n prima zi a dus-o la altar. Tot astăzi, în aceeași zi a aniversării nunții, el împlinește 80 de ani. Ana și Alexandru Oprea se privesc și-și vorbesc cu aceeași dragoste ca-n tinerețe. Și se alintă, spunîndu-și unul altuia Micule. Viața nu le-a fost chiar ușoară. Dar au trecut împreună prin toate, tocmai pentru că au învățat cum să-și ocrotească iubirea.
Viață de refugiat
Ana Oprea s-a născut în Cernăuți - Bucovina și, cînd avea doar 13 ani, împreună cu familia ei a fugit din calea rușilor. Pe drum, Ana s-a rătăcit și ajuns într-un lagăr din Ungaria numai cu tatăl său și cu unul dintre frați. La vreme aceea, în 1944, am aflat că veneau rușii și toți românii din Bucovina și Basarabia fugeau cum puteau din calea lor. Trenurile erau arhipline și mergeau și cîte două zile fără oprire. Ne-am trezit în Ungaria doar cu tata și cu unul din frați. Ne pierdusem de mama și de ceilalți frați. Pe mama am reușit s-o revăd abia în 1968. Eu țineam minte că mama mea era o femeie frumoasă. Cînd ne-am reîntîlnit era ca o «sfînta Vineri», bătrînă și obosită, își amintește Ana Oprea.
Păduchi și tifos
în copilărie
În lagăr s-a luptat cu tifosul și cu păduchii. A fost printre puținii supraviețuitori. Viața în lagăr era ca un coșmar. Dormeam pe jos, în paie, ca animalele. Oamenii mureau pe capete în jurul meu. Zilnic, pe drumul către cimitirul din deal, urcau convoaie cu morți. Tifosul secera fără milă copii și bătrîni. Și eu am fost bolnavă. Am supraviețuit, dar cînd eram în convalescență s-au îmbolnăvit tatăl și fratele meu. Îi îngrijeam cum puteam și pe ei, și pe ceilalți oameni. Mă țineam de pereți să mă pot mișca să le aduc un strop de apă. Cel mai tare ne chinuiau păduchii. Erau cu miile pe noi. Oamenii ziceau că păduchii se înmulțiseră din cauză că săpunul se făcea din cadavre arse. Deși am citit mult pe această temă, nu am găsit o explicație științifică pentru apariția acestor păduchi. Cred că totuși cauza principală era mizeria în care trăiam. Îmi aduc aminte acum de un bărbat de vreo 35 de ani, cu mustață, care atunci mie mi se părea bătrîn. Și de un flăcău care zăcea lîngă el. Mă uitam cum păduchii fugeau de pe mustăcios pe tînăr, iar eu, care țineam, nu știu de ce, cu flăcăul, încercam să îi alung înapoi. Apoi am înțeles că mustăciosul murise și păduchii fugeau de pe corpul lui care se răcea. Îmi pare rău și acum că nu l-am întrebat pe tînărul acela cum îl chema. Poate a supraviețuit și am fi putut să ne întîlnim mai tîrziu, să vedem pe unde ne-a dus viața, povestește Ana.
Refugiată la Brașov
Și de foame a suferit în lagăr Ana. Își aduce aminte că prima mîncare adevărată a primit-o în ziua în care a aflat că războiul s-a sfîrșit. O supă de boia și o pîine mare. La cîteva zile au fost urcați în tren și trimiși în România, la Cluj. Nici unul nu avea acte. Ana a primit o adeverință, de fapt un certificat care confirma că a fost deparazitată și dezinfectată, care i-a servit de buletin patru ani, pînă și-a recuperat actele din Rusia. Împreună cu tatăl său, Ana s-a refugiat la Brașov. A locuit într-o cămăruță, unde iarna zăpada intra pe sub prag, a mîncat pe apucate, cînd tatăl său reușea să aducă, de la moara unde se angajase, ceva făină sau mălai.
Mica eroină
Adolescenta de numai 14 ani s-a făcut repede iubită. Mai ales după ce a salvat de la înec un copil de 2 ani. Locuiam în apropierea fabricii de ciment, pe unde trecea o apă. Într-o zi, cînd voiam să umplu căldarea la cișmea am văzut un copilaș, cam de doi ani, pe care apa îl ducea la vale cu repeziciune. Am sărit după el fără să stau pe gînduri. Am înotat după el, pe sub apă, pînă într-un loc mai adînc, dar unde apa era mai liniștită și am reușit să-l prind. Cînd am ieșit la suprafață lumea strînsă pe mal credea deja că am murit amîndoi. Toți vecinii m-au lăudat și au povestit cît de curajoasă am fost.
O copilă cu suflet
Deși abia aveau ce mînca, Ana era gata să-și împartă pîinea cu cei mai flămînzi ca ea. Pe strada noastră se opriseră doi bărbați care m-au întrebat unde ar putea primi și ei un pic de mămăligă. M-am dus repede în casă și l-am rugat pe fratele meu să taie lemne să facem focul repede. Am făcut o mămăliguță și le-am dus-o. Am pus acolo și bucățica de brînză pe care ne-o adusese tata. După ce au mîncat, oamenii au sărutat pămîntul și au dispărut, își mai amintește femeia.
Fiorul iubirii
Una dintre vecine a îndrăgit-o mult pe tînăra harnică și cuminte. Tot în casa vecinei, Ana și-a întîlnit ursitul. Alexandru Oprea își amintește ca și cum ar fi fost ieri de primele întîlniri. Era în vara anului 1945 cînd am cunoscut-o, în casa familiei Radu. Era o fată blondă, cu codițe foarte lungi. Era foarte frumoasă. Și veselă, plină de viață. Toată lumea o iubea. Uneori însă cădea pe gînduri și privea departe. Era ușor să înțelegi că are o tristețe mare. Dar era de atunci o luptătoare. Uite, și acum luptă pentru viața mea. Asta e draga mea soție, o soție de aur, povestește Sandu Oprea. Despre cît își prețuiește soția și despre dragostea pe care i-o poartă de aproape 60 de ani, el a scris și redacției Monitorul Expres, în 8 martie. Voia, prin această scrisoare, să-i facă un dar femeii pe care o iubește.
Primul sărut,
în ziua nunții
Ana și Sandu s-au plăcut imediat după ce s-au cunoscut. Nu s-au putut căsători decît după patru ani, cînd Ana și-a recuperat actele. Pînă în ziua nunții însă, Sandu n-a îndrăznit s-o sărute. Nu se cuvenea. Pe vremea aia fetele și băieții se respectau. Ne țineam de mînă, mergeam la maialuri, dar nu ne sărutam. Sărutul era altceva. De aceea, ziua nunții era una foarte specială. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Îmi amintesc și acum cum ni se pregătise camera, iar pe pat ni se puseseră petale de trandafir, povestește femeia, retrăind acele clipe de emoție. Au fost la Primărie și au făcut nuntă în ziua de 16 mai 1949. Dumnezeu i-a binecuvîntat apoi cu doi copii, Victor și Rodica. Pe urmă, s-au bucurat să fie bunici. Au trei nepoate. Cristina, Andreea și Ana-Maria. Și ele sînt la casele lor. Iar bunicii au și doi strănepoți. Pe Mihaela și
Alexandra.
Iubire în ciuda bolii
În apartamentul lor de la ultimul etaj al unui bloc de pe Saturn, amintirile le deapănă mai mult Ana. Așa-i, Micule?, cere confirmare aproape la fiecare cîteva cuvinte joviala tanti Ana. Alexandru Oprea nu prea poate vorbi, decît cu greutate. Dar privirea lui caldă o îmbrățișează cu dragoste. Și-i cere să povestească în continuare. Nenea Sandu a căzut la pat acum cîțiva ani în urma unui atac cerebral. Iar Ana îl îngrijește și-i este aproape cu optimismul ei binefăcător. E convinsă că soțul ei se va face bine. Cunoștințele acumulate în cei 29 de ani în care a fost asistentă medicală o ajută acum să-și îngrijească mai bine soțul. Pe care nu îl părăsește nici o clipă, luptînd zi de zi pentru viața lui. După Paște, a trebuit însă să lipsească de acasă pentru cîteva zile. A fost nevoită să se ducă la fratele ei, în Basarabia. Pentru că și el e tare bolnav. Dar sufletul i-a rămas acasă. Unde s-a grăbit să se întoarcă. La Micul ei care o aștepta.
Secretul
căsniciei fericite
În cei 56 de ani de trai, Ana și Sandu nu s-au certat niciodată. Chiar dacă au trecut prin zile mai negre, cînd banii nu ajungeau. Ana a muncit ani în șir în schimburi. Unii mă întrebau dacă nu era obositor să vin dimineața acasă și să mă apuc de treabă. Da. Eram obosită, dar cînd știam că le pregătesc masa copiilor și soțului meu, pe care îi iubeam așa de mult, îmi era mai ușor, mărturisește Ana. Iar Sandu o ajuta cît putea în gospodărie. Așa că le rămînea timp și de distracție sau de prieteni. Au și o grămadă de fini, pentru că nu s-au dat în lături să cunune sau să boteze. Familia Oprea spune că secretul unei căsnicii fericite și al unei iubiri trainice ca a lor este foarte simplu. Dacă te cerți dimineață să te împaci pînă la apusul soarelui, că mîine este prea tîrziu, iar poimîine imposibil. Dacă unul dintre soți vine acasă supărat trebuie să îi spui o vorbă bună și să nu îl mai necăjești cu altele. Și, pe cît poți, privește-ți întotdeauna soțul cu un zîmbet cald.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!