Inundaþiile din Timiº ºi Caraº-Severin sînt o nouã probã pentru maturitatea societãþii româneºti. S-a spus cã pentru suferinþele asiaticilor loviþi de tsunami s-au angajat mai multe forþe decît cele care încearcã sã-i ajute acum pe nãpãstuiþii bãnãþeni.
Pînã la proba contrarie cam aºa aratã lucrurile. Aº spune cã nu e prima datã cînd românii sînt chiori ºi surzi la suferinþa de lîngã ei, dar deschiºi în a-i ajuta pe alþii. Era „la modã“ sã-i ajuþi pe asiatici pentru cã toate naþiunile o fãceau. Acum, cînd e vorba sã ne ajutãm noi pe noi, cine ne vede, cine vede sublimele noastre gesturi de generozitate? Nimeni, adicã noi înºine.
Greutatea cu care oamenii se urnesc acum, cînd dezastrul e tot mai clar, e un amestec de dispreþ, iresponsabiliate ºi nesimþire. Intrã în funcþiune, cu formula celebrã a eseistului Luca Pitu, „sentimentul românesc al urii de sine“.
Se pare cã generozitatea conteazã cînd e la vedere, cînd e bãgatã în seamã, nu atunci cînd e anonimã, fireascã. Vorba ceea: „Duºmanii-mi poartã picã, cã n-au valoarea mea“. Nu de generoziatea de mitocan manelist avem nevoie. Ea este, moralmente vorbind, nulã.
Din pãcate însã, atunci cînd e nevoie de noi lîngã noi devenim brusc critici, exigenþi. Descoperim explicaþii pentru orice, mai puþin pentru propriile noastre limite.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!