România semnează actul de aderare. Un contract care înseamnă, de fapt, modificarea fundamentală a destinului național. În mod normal, Oda Bucuriei ce se va face azi auzită în mod oficial ar trebui să semnifice chiar bucurie. România nu mai poate da înapoi de pe drumul democrației și al integrării. Ca la ruletă, marele crupier al geopoliticii contemporane poate spune: Jocurile sînt făcute. Numai că există, din nefericire, și un preț. Nu mă refer la costurile - directe sau indirecte - ale integrării. La curba ascendentă a prețurilor și tarifelor în următoarele 36 de luni. La multele întreprinderi autohtone care vor fi obligate, în fața competiției cu mecanismul economic unional, să își închidă porțile.
Modificările ce le aduce cu sine semnarea acestui contract sînt de factură structurală. Cu un rezultat benefic pe termen lung. Dar cu traume profunde pe termen mediu și scurt. Adăugînd o nouă generație de sacrifiu la lungul șir al generațiilor de sacrificiu ale României, al generațiilor cărora li s-a impus, dacă este să o dăm pe-a dreaptă, să se sacrifice în numele unui viitor mai bun și mai luminos. Dincolo de toate aceste considerente, tonul acestor rînduri ar fi trebui să fie, în mod normal, unul optimist, totuși. Ceea ce mi se pare însă imposibil. Pentru că azi mai plătim un preț al acestui contract, unul mult mai greu, mai apăsător: este vorba de viața celor trei colegi ai noștri, ziariști. Ultimatumul expiră tocmai în acest moment. În prețul integrării euro-atlantice intrînd acum, brutal, și vieți omenești.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!