Euforia nu își are sens. Votul de ieri de la Strasbourg nu a fost unul istoric. Și nici unul care să certifice nebănuitele culmi de progres și civilizație pe care a ajuns România în drumul ei nedezmințit spre Uniune. De data aceasta, spre Uniunea Europeană, nu spre cea Sovietică. Votul de ieri a fost unul vădit favorabil semnării contractului de aderare pentru că așa trebuia să fie. Considerentele în 2005 sînt de altă natură decît în 2000. Sau în 1996. Uniunea Europeană trebuie să ne înghită, și pe noi, și pe bulgari, pentru că nu are încotro. Sînt rațiuni care țin de noua ordine politică mondială. De geopolitica actuală. Ca și în cazul NATO. Cele două blocuri - economic și militar - au fost nevoite să depășească, după 11 septembrie, granițele catolicismului, așa cum fuseseră inițial conturate. De aceea și spun: emoțiile, ieri, nu își aveau rostul. Desigur, au fost și voci care au zis nu în cel mai firesc mod. Au fost și amendamente nu din cale afară de prietenoase, dar care au picat la vot. Iar luările de poziție contra nu au avut alt efect decît cel de scenă. Aceasta pentru că, oricum, lucrurile erau deja hotărîte. Drumul spre 2007 - via 25 aprilie 2005 - nu este însă unul ireversibil. Pentru a intra într-un club îți trebuie o anumită ținută. Nu peste tot ajung blugii și tricoul, mai sînt și locuri în care se cere cravata. Așa și cu UE. Sînt criterii care trebuie respectate la sînge. Drept pentru care, în următorul an și jumătate nu ne va fi deloc ușor. Nu mă refer la guvernanți, ci la omul de rînd, care va suporta duritatea șocurilor.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!