Dincolo de ciudățeniile care însoțesc răpirea celor trei jurnaliști români în Irak, trebuie să observăm că a fi jurnalist devine o meserie tot mai riscantă. Se aud destule voci care, cu năduf, afirmă că jurnaliștii români n-aveau ce căuta acolo. Am asistat, între altele, la o dispută cu scîntei într-una dintre piețele brașovene care opunea doi vînzători pe tema prezenței ziariștilor români la Bagdad.
Dincolo de pasiuni, să ne amintim că atît echipa de la Prima TV cît și ziaristul de la România liberă au plecat în Irak avînd șansa să-i intervieveze pe prim-ministrul și pe președintele țării. E o chestiune de interes care, cel puțin din perspectiva jurnaliștilor și a instituțiilor pe care le reprezintă, nu merita ratată.
Pe de altă parte, a-i scoate țapi ispășitori chiar pe cei care au plecat să-și facă meseria, să informeze publicul, este profund nedrept. E nevoie de educație și solidaritate sau, mai bine zis, de educația solidarității, pentru a fi alături de cei trei tineri jurnaliști răpiți.
Dincolo de întrebările cine, cum și de ce, care macină opinia publică românească, scoțînd la suprafață tot felul de gunoaie, rămîne actul barbar al răpirii în sine, rămîne suferința celor trei compatrioți plecați în Irak să-și facă meseria.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!