Rădăcinile obiceiului de a dărui mărțișoare se pierd în timp, în epocile precreștine. Geto-dacii considerau mărțișorul un talisman care purta noroc, dacă era dăruit în ziua de Anul Nou, sărbătorită atunci la 1 martie. Șnurul mărțișorului, răsucit în culorile alb și roșu, simboliza fertilitatea, perpetuarea speciei și viața în sine. La început, șnurul bicolor se purta numai la mînă. Mai apoi, prins la piept, din martie pînă la Florii sau Paști. Cu timpul, de șnur au început să fie legate monezi de aramă, de argint sau de aur, iar apoi mici obiecte cu diferite semnificații laice, cum ar fi trifoiul cu patru foi aducător de noroc sau inimioare amintind de dragoste. Bătrînii spun că, pe vremuri, persoana care primea în dar un mărțișor îl purta pînă cînd întîlnea cel dintîi copac înflorit, pe crengile căruia depunea, ca o ofrandă, micul dar. Bănuțul însemna belșug, șnurul simboliza fața albă ca și crinul și rumenă ca roza, iar ofranda adusă reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii. În satele Transilvaniei, mărțișorul roșu-alb, confecționat din lînă, se agăța la porți, la ferestre, de coarnele animalelor, în strunga oilor, la torțile găleților, pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor malefice, pentru invocarea vieții, a puterii regeneratoare care se credea că ar fi stimulată prin însăși culoarea vieții.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!