* Gheorghe Nicolau, un brașovean cu picioarele amputate, își dorește să se miște la ghidonul unui mototriciclu, pentru a se simți din nou un om liber
Îmi doresc cu tot sufletul libertatea pe care am avut-o odată, demult. Vreau să uit de boală, să uit că sînt handicapat. Am nădejde în Dumnezeu și mai sper că îmi poate alina suferința. El mă ajută să lupt.
Gheorghe
Nicolau
Destinul n-a fost blînd cu brașoveanul Gheorghe Nicolau. Dar omul nu s-a dat bătut. Din cei 54 de ani, mai mult de zece i-a trăit țintuit într-un scaun cu rotile. A trebuit să accepte pierderea ambelor picioare. Din scaunul cu rotile n-a renunțat însă nici un moment să se ia la trîntă cu viața. Și-a construit singur o mașinărie cu care să se salveze de la statutul de prizonier al handicapului. Și-a crescut cei patru copii și i-a făcut oameni. S-a luptat cu boala și și-a rostuit viața. Acum, și-a luat inima în dinți pentru a-și spune povestea. Poate că așa, și cu ajutorul lui Dumnezeu, verbul a merge nu-și va pierde definitiv sensul în viața lui. Își dorește doar un mototriciclu, cu care să se poată mișca, dincolo de pereții casei. Ca să simtă că este încă un om liber.
Un diagnostic nemilos
Gheorghe Nicolau a lucrat ani buni ca strungar la Uzina 2. Prin anii 80 au apărut primele semne de boală. Apoi, durerile nu-l mai lăsau să stea în picioare și doarmă nopți în șir. În 1983, a fost nevoit să se pensioneze de boală. În același an a suferit prima intervenție chirurgicală. A pornit cu gradul doi de invaliditate, avînd diagnosticul arterită cronică obliterantă la ambele membre inferioare și tulburări trofice la membrele superioare. I s-a descoperit și o cardiopatie ischemică dureroasă. În ani, boala a evoluat. Pînă în 1992 a suportat 16 intervenții chirurgicale. O parte au fost făcute la Spitalul Fundeni, la secția de chirurgie cardiovasculară. Amputațiile celor două picioare le-a trăit la Spitalul Județean Brașov. Mă duceam la operații ca un pui la tăiere. Mi-era o frică teribilă. Norocul meu a fost că am primit întregul sprijin al familiei, spune Gheorghe Nicolau.
Și-a făcut
un mototriciclu
Necazul te învață, spune Gheorghe Nicolau. În lupta cu o boală care risca să facă din el un prizonier între patru pereți, omul a găsit două arme: propria-i minte și voința. Fără să știe prea multe despre mașini și motoare, fostul strungar a proiectat și a construit un vehicul pe trei roți, cu motor pe benzină. La volanul mașinăriei nu se mai simțea un neajutorat. A trebuit să caut o modalitate să supraviețuiesc, pentru că statul nu m-a putut ajuta. Am reușit, printr-o concepție proprie, să-mi confecționez singur un mototriciclu cu motor de Mobră și pornire rudimentară la sfoară. Așa am străbătut aproape tot județul între anii 1992 - 2002. După aceea, am fost nevoit să-l folosesc mai rar, cam o dată la două-trei luni, pentru că, rămînînd fără ambele picioare, n-am mai fost în stare să urc în el și nici să-l pornesc, spune, cu regret, omul.
Cruzimea semenilor
Cu Poliția n-a avut nicodată probleme cît a rulat pe străzi. În schimb, copiii se luau la întrecere cu el. Unii chiar rîdeau de mașinăria ciudată. Omul nu s-a supărat. I-a înțeles. Copiii pot fi uneori atît de cruzi, pentru că nu au cum să înțeleagă suferința. Mai dezamăgit a fost de oamenii maturi. O dată am rămas în pană. Îmi trebuia o cheie de 17 ca să rezolv defecțiunea. Cred că am așteptat peste două ore să oprească o mașină. În general, cînd văd un om handicapat, șoferii evită să oprească. Nu le place să se se uite la un om ca mine, povestește cu amărăciune Gheorghe Nicolau.
Cum sînt respectate drepturile omului?
Vehiul mototriciclu s-a stricat. Nu mai poate fi reparat. Iar Gheorghe Nicolau nu mai are cum să-și construiască altul. S-a adresat instituțiilor statului, în speranța că va primi unul. I s-a răspuns că poate primi gratuit un scaun cu rotile manual, sau, contra cost, un scaun electric. Altceva nimic. Gheorghe Nicolau vrea însă să se simtă un om în stare să se miște singur. Să nu fie o povară nimănui. Ar trebui ca autoritățile să țină cont de oamenii cu handicap. Eu sînt handicapat locomotor, nu psihic. Vreau sa am dreptul să merg, să circul, să fiu ca ceilalți oameni, nu un prizonier. Cu un cărucior electric nu poți ajunge nici măcar pînă la Spitalul Județean. Eu am nevoie de mijloc de locomoție cu motor pe benzină, explică omul. Se miră că nici o autoritate nu i-a înțeles dorința. Am primit de la București un răspuns că societatea Ortopedica face prin comandă, la prețul de 1.750 de euro fără TVA, cărucioare electrice. Oricum este o sumă infernală. Pe care un om cu handicap nu are cum s-o adune vreodată. Și e vorba doar de un cărucior, un scaun, spune Gheorghe Nicolau. Cum sînt respectate drepturile omului ? Eu cred că la noi în țară nu există acest respect.
Ce vorbești, domle, am cazuri mai grave
Am rămas fără ambele picioare din cauza sistemului românesc de sănătate, sună declarația cutremurătoare a omului. În 1991 eram bolnav, dar avem încă ambele picioare. Un medic de la Fundeni mi-a explicat că am nevoie de o operație de schimbare de arteră, care se poate face în străinătate. Atunci am făcut o scrisoare la Crucea Roșie din București și am cerut ajutor. Răspunsul a fost pozitiv. Mi se aprobase cererea și puteam pleca gratuit în Franța, la operație. Am început să-mi fac dosarul, să obțin trimiteri și avize de la medicii care m-au îngrijit. Ultima semnătură înainte de cea de la Ministerul Sănătății eram obligat s-o obțin de la Spitalul Fundeni. N-o să uit niciodată acea zi. Am intrat la un conferențiar doctor care s-a uitat la mine și mi-a spus: «Ce vorbești, domnule? Dumneata ești tînăr. Am cazuri mai grave. Cum să te trimit eu în Franța?!» Mi-a luat dosarul și mi-a spus că nu mi-l aprobă. În schimb, m-a internat de două ori la cardiologie. După cîteva luni, în data de 24 decembrie, în Ajun de Crăciun, mi-a tăiat primul picior. Dacă ajungeam în Franța, acum eram un om întreg, își amintește Gheorghe Nicolau.
N-am avut bani
de medicamente
Pe lîngă șocul amputației, pacientul a înțeles repede că nu-i ajung banii să facă tratamentul post-operator. Am prins perioada aceea grea în care nu se mai dădeau medicamente gratuit. Nu mi-am permis să-mi cumpăr toate medicamentele și n-am urmat tratamentul, pentru că aveam patru copii la școală. După 1996, am avut un alt fel de probleme pentru că, potrivit legislației de atunci, n-am mai fost catalogat drept handicapat, ci invalid. Prin urmare, n-am mai beneficiat de nici un ajutor. Boala a evoluat și am fost nevoit să suport alte două amputații, la celălalt picior. Mi s-a spus atunci că, oricum n-aveam nici o șansă să mai plec în străinătate, deoarece pentru un loc la tratament peste hotare se dădeau 40 de mii de lei șpagă. Suma asta era imensă pe vremea aceea, spune Gheorghe Nicolau.
Am 60% șanse
să cîștig
Din ce în ce mai convins că medicii de la București i-au semnat de fapt sentința de condamnare la scaunul cu rotile, omul a încercat să-și caute dreptatea. Într-o carte de telefoane veche, a găsit adresa Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În 3 decembrie 2000, a trimis o scrisoare la această instanță, în care a explicat cum a rămas fără picioare din cauza statului român. În răspuns, forul european i-a explicat că dosarul său nu cuprinde suficiente probe, însă chiar și așa, își așteaptă rîndul să intre pe rol. Nu știu dacă îl voi cîștiga. Normal ar trebui să-l cîștig, însă nu-mi fac prea multe iluzii. Cred că am 60% șanse de reușită. Deocamdată aștept, spune Gheorghe Nicolau. Mai mult decît o sentință favorabilă, el și-ar dori însă să aibă din nou un mototriciclu. Care nu este, în fond, decît o biată motocicletă pe trei roți, special adaptată pentru handicapul său sever.
Cu gîndul
la alți oameni
Gheorghe Nicolau ar vrea să-i ajute pe semenii săi care au de înfruntat zi de zi aceeași nepăsare din partea autorităților ca și el. S-a gîndit, chiar, să înființeze o asociație care să lupte pentru drepturile handicapaților țintuiți în scaune cu rotile. Cărucioarele pe care le avem nu sînt cele mai bune. Unele sînt prea late pentru ușile din apartament. Nu încap nici la bucătărie, nici la baie. Apoi, roțile sînt prea înalte și un om fără picioare cu greu se poate urca singur în scaun. Ca să mă dau jos, să merg în mîini la baie și apoi să mă urc din nou în căruț, fac un efort supraomenesc. Mie mi-ar trebui doi bărbați însoțitori, nu o însoțitoare. Noroc că am ambiție și fac mișcare, îmi antrenez mușchii. Vreau să sensibilizez autoritățile în drept să țină cont mai mult de nevoile persoanelor cu handicap, spune Gheorghe Nicolau. El este nemulțumit de modul în care șefii instituțiilor au înțeles să aplice legea privind facilitarea accesului persoanelor imobilizate în scaun cu rotile.
N-am să cerșesc niciodată
Timp de zece ani, cît a umblat cu mototriciclul său, Gheorghe Nicolau a trăit altă viață. Mă simțeam un om normal. Am uitat că sînt handicapat. Te întîlnești cu oameni, vezi orașul, case și magazine care se înalță. Am fost în vizită la prieteni și rude din Zărnești, Tohanul Nou, Hărman, Stupinii de Prejmer. Am văzut lumea, chiar dacă numai în jurul orașului, povestește omul, cu lacrimi în ochi. Spune că în toată viața lui n-a cerșit nimic de la nimeni. Nici milă, nici simpatie, nici bani sau alte ajutoare: Niciodată n-am să cerșesc. Mulți din cei care văd persoanele cu handicap se gîndesc înainte de orice că acestea cerșesc. Eu n-am să cerșesc niciodată, cît voi trăi.
Scriu poezii
să-mi treacă amarul
Eu nu ies iarna din casă. Începînd din toamnă și pînă în primăvară, sînt aproape ca la pușcărie. Îmi este foarte greu. Nu ieșeam nici înainte decît vara. Acum, sînt condamnat tot anul, își spune omul păsul. Nu i-a mai rămas decît o alinare, să scrie poezii. În ele îmi descarc toată tristețea pe care o port de atîția ani în suflet. Este singura cale prin care reușesc să mă liniștesc, să-mi păstrez echilibrul sufletesc și luciditatea. Să evit momentele de cădere psihică. Așa îmi trece timpul și-mi sting amarul din suflet. În versuri am scris despre durerea și necazurile unei persoane cu handicap. Mai departe, ce voi face cu mine, nu știu. Lupt cu mine însumi, cu psihicul. Lupt să trăiesc, spune Gheorghe Nicolau.
Prăduit de hoți
De parcă supărarea că nu mai are libertate de mișcare n-ar fi fost și așa o povară, omul a mai avut parte de un necaz. Care, spune el, l-a făcut să înțeleagă că răutățile oamenilor pot fi mai chinuitoare decît suferința cauzată de o boală. În fața blocului în care locuiește, omul și-a amenajat un mic atelier, într-un garaj. Acolo și-a construit și mototriciclul. Și tot acolo l-a pus la păstrare. În atelier mai avea cîteva scule și aparate cu care își făcea de lucru ori de cîte ori vremea îi permitea să iasă din casă. În primele zile ale acestui an, hoții au tăiat lacătul de la ușa garajului și i-au furat aparatul de sudură, un polizor multifuncțional și, mai dureros ca orice, un cărucior stricat. Polițiștii au venit, au constatat, dar nu i-au prins pe hoți. Paguba a fost de peste zece milioane. Hoții au intrat și au selectat. Probabil știau ce e acolo. N-ar fi exclus să fie din zonă. Nici nu știu cu siguranță ce a dispărut din garaj, pentru că din cauza zăpezii n-am putut să merg și să văd eu cu ochii mei, iar familia nu știe în amănunt ce aveam acolo, povestește mîhnit omul. Și-au bătut joc de un om fără picioare. Eu merg tîrîndu-mă pe fund și sprijinindu-mă în pumni. Am degetele tăbăcite de răni. Dar lor nu le-a fost rușine. O să-i bată Dumnezeu pentru asta!
Doamne Sfinte, rea e lumea/ A ajuns așa departe/ De fură tot ce se poate/ Fură, strică și distrug/ Fără să se uite-n sus/ Oare chiar nu mai gîndesc/ Că îi vede Domnu Iisus?/ Ca să furi de la schilozi/ Care merg numai pe jos/ Și se chinuie tîrîș/ Că picioarele lor nu-s/ Ei au spart un biet garaj/ Au furat ce nu-i al lor/ Dumnezeu nu-i va ierta/ Socoteală ei vor da.
Dedicația făcută de Gheorghe Nicolau hoților care i-au prădat atelierul
Un bun zugrav
În ciuda handicapului, Gheorghe continuă să se ocupe de treburile gospodărești. Cu o voință și o ambiție supraomenești, face ce ar face orice om sănătos pentru casa lui. În această săptămînă mă apuc de zugrăvit. Voi începe întîi să rad pereții. Mă ajută și soția, dar în general mă descurc cu ajutorul unei scări înalte, speciale. Stau în vîrf, cu fundul pe ea și pot să trag chiar și liniile pe pereți. Pot să zugrăvesc, să repar instalațiile sanitare și chiar pe cele electrice. Eu nu primesc meseriași în casa mea. Îmi place să fac totul cu mîna mea, explică gospodarul.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!