Unele vietãþi au propriile trucuri, pe care le aplicã de fiecare datã când este nevoie sã scape cu bine din diferite situaþii. De exemplu, ºtiaþi cã dacã ar fi sã acordãm unui animal un premiu pentru cea mai bunã performanþã actoriceascã, atunci oposumul nordic sau Virginia este cu siguranþã acela? Dacã se aflã în pericol, acesta îºi pãcãleºte agresorul cu un truc simplu, dar eficient: se preface cã este mort. Cu tot repertoriul cuvenit: cade, dã ochii peste cap ºi limba îi atârnã afarã din gurã. Cãprioara are ºi ea talente ascunse. Nici un alt animal sãlbatic nu poate imita atât de bine vocile cum o face ea. Atunci când, în caz de pericol, cãprioarele devin neliniºtite, ele emit niºte sunete care se aseamãnã foarte mult cu lãtratul unui câine.
Dacã s-ar acorda un trofeu pentru uitucii din naturã, acesta ar reveni cu siguranþã veveriþelor. Acest animal este recunoscut ca fiind un mâncãcios. Indiferent cã este vorba de alune, ghinde de fag, nuci sau conuri de molid, orice gãsesc ºi nu mãnâncã imediat, îngroapã în pãmânt – pentru cazurile de urgenþã. Pentru cã nu hiberneazã, adunã provizii suplimentare, ascunzând seminþe ºi alune în scorburile copacilor sau îngropându-le în pãmânt. Aceºti locuitori ai pãdurii cautã permanent aceste ascunzãtori, însã, de cele mai multe ori, nu le mai gãsesc. Pentru cã din aceste seminþe cresc deseori copaci, se poate spune cã veveriþele s-au specializat în „meseria“ de grãdinari.
Zgomote ciudate
Maimuþele urlãtoare sunt cele mai zgomotoase animale terestre. Urletele lor, care sunã ca un amestec de rãget de mãgar ºi lãtrat de câine, se aud de obicei dimineaþa, aceasta fiind modalitatea lor de a-ºi marca teritoriul. În funcþie de puterea cu care bate vântul, zgomotul poate fi auzit de la o distanþã de cinci kilometri ºi are o intensitate de 65 pânã la 100 de decibeli. În comparaþie: o maºinã de tuns iarba, aflatã în funcþiune, atinge doar 75 de decibeli.
În acelaºi timp, cele mai zgomotoase insecte din lume sunt cicadele. Ele produc un zgomot de 100 de decibeli, adicã la fel de puternic ca zgomotul produs de un ciocan pneumatic. Recordul obþinut este deþinut de o specie africanã de cicade: în imediata apropiere a locului unde aceste insecte trãiesc a fost mãsuratã o intensitate a sunetului de peste 106 decibeli. Cu ajutorul acestor sunete, masculii încearcã sã atragã atenþia femelelor, dar în acelaºi timp le folosesc ºi ca armã pentru alungarea duºmanilor.
Fiecare cu arma lui
Guanaco este un animal camelid, care trãieºte în sãlbãticie, ºi este strãmoºul lamelor, care sunt crescute ca animale domestice. La fel ca ºi celelalte lame, ºi Guanaco are o metodã sigurã de a se apãra. În cazul în care se ajunge la dispute în cadrul grupului, animalele se scuipã reciproc cu un amestec format din salivã, lichid stomacal otrãvitor ºi iarba pe jumãtate digeratã. Ele îºi nimeresc cu precizie þinta, pânã la o distanþã de aproximativ cinci metri.
Dacã, atunci când sunt în pericol, pisicile îºi scot ghearele, ºopârlele cu coarne au o armã cu totul diferitã. În cazul în care sunt atacate de duºmani mai mari, precum coioþi sau vulpi, ele pot sã împroaºte sânge din ochi pânã la o distanþã de 1,5 metri. Contraatacul este eficient pentru cã în sângele ºopârlelor se gãsesc unele substanþe toxice al cãror miros urât îi pune pe fugã pe duºmani.
Marele gândac bombardier are ºi el o metodã sigurã de a se apãra. Atunci când se simte în pericol, el îºi atacã duºmanii cu un amestec fierbinte otrãvitor. Lichidul este împroºcat din partea posterioarã, în acel moment putându-se auzi un sunet similar cu cel al unei explozii. Deºi gândacul mãsoarã doar un centimetru, el îºi poate împroºca otrava pânã la o distanþã de 20 de centimetri.
Cãlãtorii record
Pentru a face înconjurul Pãmântului, este nevoie sã strãbateþi o distanþã de 40.000 de kilometri. Rândunica arcticã strãbate aceastã distanþã în timpul cãlãtoriei sale, aceastã pasãre migratoare parcurgând cea mai lungã distanþã dintre toate necuvântãtoarele. Deºi nu face înconjurul Pãmântului, ea zboarã din emisfera nordicã la Polul Sud ºi înapoi. De fapþ rândunicile arctice locuiesc pe coastele nord-europene, însã îºi petrec lunile de varã în Antarctica. Patru luni dureazã cãlãtoria lor. Apoi, ierneazã douã luni la Polul Sud, unde în aceastã perioadã soarele strãluceºte 24 de ore pe zi. În acest fel, rândunica arcticã este pasãrea care are parte de cea mai multã luminã.
La acest capitol, un cuvânt greu de spus îl are ºi fluturele monarh. Generaþia de fluturi, care se naºte în Canada ºi America de Nord spre sfârºitul toamnei, zboarã pentru iernat 4.000 de kilometri pânã în Sierra Nevada, un masiv muntos din Mexic. În cãlãtoria lor, fluturii trec peste munþi înalþi ºi au de înfruntat uragane, secetã ºi lipsa hranei, motive pentru care mulþi fluturi monarh nu supravieþuiesc acestei cãlãtorii.
Schimbare de roluri
Existã specii în cazul cãrora are loc o surprinzãtoare schimbare de roluri. Este cazul pinguinilor imperiali. Femela depune un singur ou la fiecare doi ani, dupã care intrã în mare pentru o lungã perioadã, pentru a se hrãni. Masculul þine oul pe labele picioarelor ºi îl menþine cald acoperindu-l cu un pliu cutanat. Timp de douã sãptãmâni masculii nici nu se miºcã.
Un fenomen similar are loc în cazul broaºtei mamoº. Masculul carã dupã el ouãle, care sunt legate unul de altul printr-un cordon, pânã când mormolocii sunt pregãtiþi sã vinã pe lume. Dupã ce femela depune ouãle pe uscat - nu ca la celelalte specii de batracieni, în apã - , masculul îºi înfãºoarã cordoanele de ouã în jurul membrelor posterioare. El carã dupã el acest „cuib de ouã“ timp de 20 pânã la 45 de zile. Atunci când ouãle sunt clocite, responsabilul tatã cautã un loc în apã unde sã le depunã, iar când ouãle intrã în contact cu apa, încep sã aparã mormolocii.
Amenajãri interioare
Cele mai reuºite „locuinþe“ sunt construite de Þesãtorul sociabil (Philetairus socius), o pasãre sud-africanã. Aproximativ 100 de perechi reproducãtoare construiesc într-un pom sau pe un stâlp pentru telecomunicaþii o structurã enormã de crengi, surcele ºi alte materiale, care poate cântãri aproape o tonã. Fiecare pereche îºi amenajeazã aici propriul cuib, unde femela poate oua. Un astfel de cuib colectiv poate mãsura pânã la patru metri în lãþime, iar aceastã construcþie originalã protejeazã pãsãrile de prãdãtori, dar ºi de intemperii.
La rândul sãu, pasãrea paradisului, care trãieºte în pãdurile tropicale ºi în pãdurile de eucalipt situate de-a lungul coastei estice australiene, este un adevãrat maestru în arta amenajãrilor interioare. Masculii construiesc un cuib pentru a-ºi seduce partenera ºi pentru a se împerechea. Pentru a atrage femela în cuib, îºi împodobesc cãminul cu tot felul de brizbrizuri, cum ar fi boabe, pietricele, cochilii, bucãþi de sticlã sau de plastic. Apoi, îºi picteazã pereþii cuibului, presând fructele ºi aplicând pulpa fructei cu ciocul sau cu o crenguþã.
�n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres,
pute�i prelua maxim 500 de caractere din acest articol
dac� preciza�i sursa �i dac� insera�i vizibil
link-ul articolului:
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!