* După două săptămîni de repetiții, deținuții de la Codlea i-au dedicat ieri
un spectacol lui Eminescu și s-au simțit pentru cîteva clipe oameni liberi
Puțini își pot închipui că într-o închisoare de maximă securitate, cum este Penitenciarul Codlea, pot răsuna versurile lui Eminescu. Fie ele citite nesigur, ca în clasele primare, de deținuți care abia acum le descoperă, fie cîntate la chitară. Duminică s-au împlinit 156 de ani de la nașterea poetului național. Deținuții de la Codlea i-au dedicat ieri un spectacol pe care l-au pregătit muncind din greu două săptămîni de repetiții.
Aproape ca în viața de dincolo de gratii
În clubul Penitenciarului se adunaseră deja, în preajma orei de începere a spectacolului, o mulțime de tineri. 28 de băieți, în treninguri, ținuți din scurt de personalul închisorii, fără ca acest lucru să fie totuși prea evident. Fetele, eleve la liceele din Codlea și Brașov sau studente, pe scaunele spectatorilor. Băieții joacă o scenetă cu umor de liceu, prin care mai răzbat însă crîmpeie din viața lor adevărată, din închisoare. Apoi, recită din Eminescu. Important este că se simt bine pe scenă și se apropie, cît de cît, de viața pe care puteau să o aibă dincolo de ziduri. Desfășurăm această activitate de șase ani, în fiecare an. Spre deosebire de anii anteriori, în 2006 ne-am propus să extindem foarte mult relația cu organizațiile non-guvernamentale și instituții publice de pe raza județelor Brașov și Covasna, pentru a sprijini cît mai mult posibil activitatea de reintegrare socială pe care o desfășoară personalul Penitenciarului Codlea, insuficient pentru volumul mare de muncă pe această componentă de activitate penitenciară, explică directorul închisorii, magistratul Silviu Barbu.
Deținutul cu chitara
Remus (foto medalion) are 34 de ani și a ajuns în penitenciar din prostia lui, cum o recunoaște fără fereală. Am comis o tîlhărie. I-am luat cuiva telefonul din mînă și am plecat cu el. M-au băgat la tîlhărie, spune el. A primit pedeapsa de șapte ani și jumătate de închisoare, din care trebuie să execute cinci ani. Mai are trei ani de făcut. Este mic de statură, masiv, cu clasicul tatuaj cu sirena desenată cu cerneală pe antebrațul stîng. Nu te-ai aștepta să cînte atît de frumos la chitară. Cîntă și în corul bisericii penitenciarului. Cînd facem anumite spectacole, activități artistice sau creștine, cînd ne implicăm în activități ca aceasta, cu Eminescu, sîntem mult departe de pușcărie. Cu gîndul, ce-i drept, dar este un sentiment foarte plăcut. Simțim că după aceea, cînd ne ispășim pedeapsa, putem ieși iar pe stradă, printre oameni. Ceilalți mai fac glume pe seama noastră, cîteodată: «Bă, ai dat în cap la oameni și acum faci pe artistu, cînți și spui poezii». Ne afectează, mai ales cînd ieșim la biserică, dar mai trecem cu vederea, ce să facem. Alții ne ignoră pur și simplu. Dar am și mulți prieteni, povestește Remus.
Evadare între ziduri
Cîntă la chitară de la 17 ani. Am avut chiar și o trupă de muzică, își aduce aminte. Are voce și știe asta, chiar dacă face pe modestul, scuzîndu-se că este puțin răgușit. Pentru că a mai avut de cîntat zilele astea. Chitara o are de afară și ține foarte mult la ea. Este modul lui de a evada dintre zidurile închisorii. Nu are probleme cu conducerea penitenciarului, și este lăsat să o ia cu el, în celulă. Directorul a văzut că n-a existat activitate la care să nu particip și... m-a lăsat. Depinde și de deținut. Eu am dovedit că poate avea încredere în mine. Dar de cele mai multe ori, prefer să mai rămîn în biserică, sau la club, să cînt. La club se face și școală, dar e și program de muzică, rezumă el în cîteva cuvinte fața frumoasă a închisorii. Mi-e rușine că am dezamăgit atîta lume afară. Pe toți cei care mă cunosc. Și sper ca vreodată să am ocazia să demonstrez că, deși sînt un fost deținut, pot să mă reintegrez în societate și să mă vadă fiecare cu ochi buni, își dă el o nouă sentință.
Mai trece timpul
Ionuț a făcut doi ani și patru luni după gratii. Are 20 de ani, și i-au mai rămas de făcut doi ani de pedeapsă. Tot tîlhărie. Particip la programele acestea culturale pentru a mă reintegra în societate. Îmi dau seama că am greșit și învăț să prețuiesc libertatea pe care am pierdut-o, spune el. Viorel are vreo 22 de ani. A luat trei ani pentru furt, și mai are un an și jumătate de ispășit. Nu contează ce-am furat. Oricum, nimic nu merită să pierzi trei ani din viață, îmi răspunde sec. Spectacolul îi aduce un statut de evidențiat, pe lîngă faptul că e o evadare cu gîndul din spațiul închisorii. Mai trece timpul. Și primesc un raport de evidențiere. Mă ajută în comisie și mai am voie la un pachet în plus, lucruri din astea, recunoaște el, și partea practică. Vorbesc scurt și repede, pentru că vor să profite de ocazia de a sta la taclale cu oameni de afară. Cine știe cînd vor mai putea să pară liberi.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!