Doamna Margareta Florea, Dăscăliţa... (II)

Publicitate

Dimensiune font:

Autor: M.Ex., 14.05.2019

Pagina Cititorului găzduieşte în fiecare marţi rubrica ,,Nume mari ale Braşovului“, un spaţiu dedicat marilor personalităţi care, prin realizările lor remarcabile, au adus bucurie şi faimă oraşului nostru.
continuare din 7 mai
Cine să mai asculte azi povestea unei dăscăliţe, în lumea aceasta grăbită şi nerecunoscătoare?
Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt nişte servitori ai statului, ai autorităţilor comunale, orăşeneşti etc.
Dacă le-aş spune celor mai tineri câte ceva despre „apostolii satelor” de odinioară, aş risca zâmbete ironice şi catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai preţuieşte pe învăţători şi pe profesori, fiindcă şcoala a devenit pentru mulţi facultativă, iar învăţătura este socotită inutilă. Iar asemenea judecăţi îşi au temeiul în viaţa practică actuală, din moment ce agramaţii, inculţii, ignoranţii reuşesc să ajungă la cele mai înalte demnităţi publice (politice).
Doamna Profesoară Margareta Florea avea în copilaria mea câte 22-24 de ore de matematică pe săptămână la clasele
V-VIII, câte încă 4-6 ore de meditaţii pentru elevii mai slabi, plus alte multe ore, nenormate, pentru cei care voiau mai mult, care mergeau la olimpiadă. Veneau apoi lungile ore la corectat de extemporale, lucrări de control şi teze, alte ore pentru pregătirea lecţiilor de dirigenţie, şedinţele cu părinţii, discuţiile individuale cu părinţii, vizitele la unii elevi acasă etc.
Niciodată nu s-a plâns, fiindcă era din stirpea celor care considerau dăscălia o misiune, nu o meserie. Astăzi, dăscăliţele/ dascălii sunt vânate/ vânaţi chiar şi dacă primesc câte o floare de început de an sau de 8 martie. Iar dăruitul florilor nu are, la români, nimic cu necinstea şi corupţia, ci cu buna cuviinţă şi căldura omenească. Fireşte, există unii care primesc mai multe şi care chiar pretind, dar aceştia sunt rezultatul degradării funcţiei de educator şi a şcolii în general.
Cum să-l respecţi – ca prosper om de afaceri sau magistrat de succes – pe unul care câştigă lunar de cinci-zece ori mai puţin decât tine? Iar dacă apare câte un profesor merituos, care şi scrie şi publica (pentru că face cercetare şi pentru că are ce să spuna) şi care, prin urmare, are venituri mai mari decât media pe ţară, este îndată pus la zid, acuzat cu ură (similară „mâniei proletare” din „obsedantul deceniu”) şi blamat pentru îmbuibare.
Un universitar sau un academician bine răsplătit băneşte le apar unora drept profitori, în vreme ce un antrenor de fotbal care primeşte pe an de zeci de ori mai mult decât un laureat al Premiului Nobel devine erou al publicului, al mijloacelor de difuzare în masă, al comentatorilor. În vreme ce sportivii, magistraţii şi (azi) chiar medicii merită foarte mult sau mai mult, profesorii sunt buni de pus la zid.
Din păcate, oameni care conduc destine, partide, ministere, ţara cred astfel, deşi nu o spun mereu direct. Iar atunci, de ce să-l mai respecte societatea şi opinia publică pe acela care este socotit de prisos?
Aţi auzit pe cineva să ceara pensii speciale pentru profesori? Nu, fiindcă profesorii sunt priviţi ca nişte amarâţi, ca nişte paria, ca victime ale sorţii.
Sunt azi părinţi care vin la şcoală ca să le spună profesorilor cum să predea, ce să le ceară elevilor şi cum să-i noteze.
Veţi spune că nici profesorii nu mai sunt ca odinioară. Este drept! Dar cine este de vină că li s-a degradat statutul? Cine este de vină că se fac profesori cei răi, în vreme ce o istorie întreagă educatorii au fost cei mai buni din domeniile lor?
Oare numai profesorii să fie de vină? Cum să iasă elevi şi tineri bine pregătiţi din educatori mediocri şi slabi?
Doamna Profesoară Margareta Florea a dus cu sine, într-o lume a drepţilor, lumea sa de dascăli şi de dăscăliţe care aveau har de la Dumnezeu şi care ştiau că, fără şcoală temeinică, omul încetează să mai fie om.
În lunile din urmă, vorbea tot mai greu, dar câte gânduri bune îi frământau mintea şi câte ar mai fi avut să scrie ori să spună!
S-a stins o femeie bă-trână, uitată de mai toţi, fiindcă am uitat cu toţii ce este cuviinţă, ce este recunoştinţa, ce este demnitatea.
Ea era de-acum deasupra răului, nu o mai puteau atinge jignirile adresate tagmei profesorale şi nici degradarea şcolii. Ea înnobilase şcoala şi generase oameni educaţi.
Adio, Doamna Profesoară şi Doamnă Dirigintă, de la unul dintre miile de elevi care vă păstrează mesajul şi care încearcă să-l trimită mai departe.
Câtă vreme ştafeta aceasta continuă şi câtă vreme vă mai evocăm şi vă păstrăm în minţile noastre, rămâneţi printre noi şi cu noi, adică trăiţi împreună cu valorile omeneşti pe care le-aţi întruchipat.
Ioan-Aurel Pop, profesor universitar, rector al Universităţii Babes-Bolyai din Cluj; membru titular, preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit şi de prietenii tăi!

Comentarii: