De Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele

×

Î
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Publicitate

Dimensiune font:

Autor: M.Ex., 24.04.2020

• Pentru a fi în siguranţă în faţa COVID 19, creştinii ortodocşi nu vor putea merge astăzi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Agheasma Mică
Astăzi, în Vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii ortodocşi sărbătoresc Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii. Izvorul Tămăduirii este o zi când reflectăm la boală, la nenorocirea celor de lângă noi. O facem însă gândindu-ne la vindecare şi, prin aceasta, ziua Izvorului Tămăduirii este o zi a speranţei. Slujba de Izvorul Tămăduirii adună mii de oameni de toate vârstele, credincioşi care vin să ia apă sfinţită, despre care se spune că ar tămădui orice boală, dacă este folosită cu credinţă. Creştinii ortodocşi merg, de obicei, în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică. Nu şi în acest an, când siguranţa noastră a tuturor faă de ameninţarea COVID 19 ne cere să stăm în case şi să ne rugăm fiecare pentru toţi.

O sărbătoare cu vechime

Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avându-şi originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios şi binecredincios. Pe când încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întâlnit un orb, pe care l-a luat de mână spre a-l călăuzi. Acest bătrân însă era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că în pădurile imperiale sunt izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrânul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea acesta! Şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sunt Eu“. Minunea s-a petrecut în clipa în care tânărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască“.

„Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!“

După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!“, a strigat bătrânul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fântâna dătătoare de sănătate“. Bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lângă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă. Biserica ridicată de Leon se vede şi azi la Istanbul, numele nou al vechii cetăţi a Constantinopolului. Puţin mai târziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, a dobândit vindecare de la izvor. Mulţumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică şi mai mare. Iar în vremea urmaşilor lui, izvorul şi-a continuat darul de minuni. Iar după alţi mulţi ani, la izvor s-a arătat un semn încă şi mai mare! Căci s-a stârnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulţimea strânsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ţinut cu mâinile Ei de aer biserica, până ce oamenii s-au salvat toţi, spune cartea cu vieţile sfinţilor. În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopol, izvor ce dăinuieşte şi azi şi mai săvârşeşte încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un „izvor” binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsându-se peste noi, prin mijlocirea apei.

Încă o minune

De acest izvor făcător de minuni mai sunt legate şi alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat şi un mort. Omul era din Tesalia şi, plecând el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-şi dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, şi acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.

Tradiţie şi continuitate

Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.

Sărbătoare la mănăstirea „Sâmbăta de Sus“ de lângă Făgăraş

Mănăstirea „Sâmbăta de Sus“ are hramul „Izvorul Tămăduirii“, care este una dintre cele mai mari sărbători creştine ale Ardealului. În alţi ani, la această sărbătoare se adunau la mănăstire mii de credincioşi şi soboare mari, de câte 30 de preoţi. Acolo unde astăzi se înalţă Mănăstirea Sâmbăta a fost mai întâi izvorul. Cu mult mai vechi, şi decât biserica, şi decât mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani ântr-o poiană: un paradis de verde şi vis, la poalele Făgăraşului. Şi izvorul era binecuvântat şi vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai târziu, uimit de puterile apei, Constantin Brâncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuţă în piatră şi o mănăstire, chiar lângă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munţi călugări şi dascăli. Şi a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă. Aici, pe moşia lui din Făgăraş, unde Constantin Brâncoveanu îşi ridicase şi un palat în satul Sâmbăta de Sus. Pe moşia lui de peste munţi, unde îşi pregătise ultima redută, ba chiar obţinuse de la împărat şi promisiunea unui titlu de nobleţe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat şi tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toţi cei patru fii ai săi.

Martiriul bisericii

Imediat după martiriul ctitorului, a început şi cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocşi din Ardeal catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de imperiali. Curând, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraş), lăsând Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri româneşti. Mănăstirea „Sâmbăta”, ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca până atunci, chiliile şi biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brâncoveanu a rămas descoperită în bătaia vânturilor, a ploilor şi zăpezii aproape 150 de ani. Şi doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpăţânare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

Zidite pe ascuns

De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii reînviate. Şi biserica refăcută a putut fi sfinţită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii ’80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sâmbăta a fost, şi ea, cu cântec. Ştiind că sub Ceauşescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negândit, mitropolitul a ales un ocoliş. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărâmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaş care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Ţara Făgăraşului şi Braşov. Şi astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate şi ascunse ca de un Iuda sub pânză de sac. Până s-a terminat urgia ţării, şi a mănăstirii dalbe odată cu ea.

Obiceiuri din popor

În această zi, la biserici se oficiază slujba de sfinţire a apei, sau Agheasma Mică, pe care oamenii o beau dimineaţa, pentru întărire trupească şi sufletească. Mulţi creştini merg astăzi la mormintele celor dragi pentru a da de pomană, a îngriji locurile de veci şi a-şi aminti că ceea ce au fost cândva cei morţi vor ajunge şi ei atunci când lumânarea vieţii se va stinge. Astăzi se face sfinţirea apei mici, în biserici sau în fântîni şi izvoare, iar în alţi ani preoţii făceau şi boteza-rea caselor credincioşilor cu apă sfinţită.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit şi de prietenii tăi!

Comentarii: