Pentru a fi în siguranță în fața COVID 19, creștinii ortodocși nu vor putea merge astăzi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Agheasma Mică
Astăzi, în Vinerea din Săptămâna Luminată, creștinii ortodocși sărbătoresc Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii. Izvorul Tămăduirii este o zi când reflectăm la boală, la nenorocirea celor de lângă noi. O facem însă gândindu-ne la vindecare și, prin aceasta, ziua Izvorului Tămăduirii este o zi a speranței. Slujba de Izvorul Tămăduirii adună mii de oameni de toate vârstele, credincioși care vin să ia apă sfințită, despre care se spune că ar tămădui orice boală, dacă este folosită cu credință. Creștinii ortodocși merg, de obicei, în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Aghiasma Mică. Nu și în acest an, când siguranța noastră a tuturor faă de amenințarea COVID 19 ne cere să stăm în case și să ne rugăm fiecare pentru toți.
O sărbătoare cu vechime
Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creștinătății ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avându-și originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios și binecredincios. Pe când încă nu era pe tronul Bizanțului, Leon a întâlnit un orb, pe care l-a luat de mână spre a-l călăuzi. Acest bătrân însă era un om luminat de Dumnezeu și neîncetat predica creștinilor că în pădurile imperiale sunt izvoare și lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaștrilor din acele locuri. Tradiția spune că cei doi, afundați în discuțiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrânul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: Nu este nevoie să te ostenești Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea acesta! Și luând cu mâinile apă tulbure potolește setea orbului și apoi udă cu ea ochii cei nevăzători și se va cunoaște de îndată cine sunt Eu. Minunea s-a petrecut în clipa în care tânărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, și a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu apă dumnezeiască.
Maica Domnului, ești aici! Te-am găsit!
După ce și-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care și-a recăpătat lumina. Maica Domnului, ești aici! Te-am găsit!, a strigat bătrânul cu lacrimi în ochi. Copleșit de minune, Leon a căzut în genunchi și a rostit: Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fântâna dătătoare de sănătate. Bătrânul înțelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lângă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă. Biserica ridicată de Leon se vede și azi la Istanbul, numele nou al vechii cetăți a Constantinopolului. Puțin mai târziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanțului, care suferea de o boală grea, a dobândit vindecare de la izvor. Mulțumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică și mai mare. Iar în vremea urmașilor lui, izvorul și-a continuat darul de minuni. Iar după alți mulți ani, la izvor s-a arătat un semn încă și mai mare! Căci s-a stârnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulțimea strânsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ținut cu mâinile Ei de aer biserica, până ce oamenii s-au salvat toți, spune cartea cu viețile sfinților. În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopol, izvor ce dăinuiește și azi și mai săvârșește încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un izvor binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsându-se peste noi, prin mijlocirea apei.
Încă o minune
De acest izvor făcător de minuni mai sunt legate și alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat și un mort. Omul era din Tesalia și, plecând el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-și dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, și acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.
Tradiție și continuitate
Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioși bucurie și vindecare sufletească și trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă și tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.
Sărbătoare la mănăstirea Sâmbăta de Sus de lângă Făgăraș
Mănăstirea Sâmbăta de Sus are hramul Izvorul Tămăduirii, care este una dintre cele mai mari sărbători creștine ale Ardealului. În alți ani, la această sărbătoare se adunau la mănăstire mii de credincioși și soboare mari, de câte 30 de preoți. Acolo unde astăzi se înalță Mănăstirea Sâmbăta a fost mai întâi izvorul. Cu mult mai vechi, și decât biserica, și decât mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani ântr-o poiană: un paradis de verde și vis, la poalele Făgărașului. Și izvorul era binecuvântat și vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Și i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai târziu, uimit de puterile apei, Constantin Brâncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuță în piatră și o mănăstire, chiar lângă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munți călugări și dascăli. Și a făcut o școală de grămătici, alta de zugravi și o tiparniță. Aici, pe moșia lui din Făgăraș, unde Constantin Brâncoveanu își ridicase și un palat în satul Sâmbăta de Sus. Pe moșia lui de peste munți, unde își pregătise ultima redută, ba chiar obținuse de la împărat și promisiunea unui titlu de noblețe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat și tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toți cei patru fii ai săi.
Martiriul bisericii
Imediat după martiriul ctitorului, a început și cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocși din Ardeal catolicizarea cu sila și cu armele, impusă de imperiali. Curând, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraș), lăsând Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri românești. Mănăstirea Sâmbăta, ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca până atunci, chiliile și biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită și prăbușită, cu turla spartă, biserica lui Brâncoveanu a rămas descoperită în bătaia vânturilor, a ploilor și zăpezii aproape 150 de ani. Și doar credincioșii din satele vecine, cu preoții lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpățânare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.
Zidite pe ascuns
De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareț al mănăstirii reînviate. Și biserica refăcută a putut fi sfințită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii 80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sâmbăta a fost, și ea, cu cântec. Știind că sub Ceaușescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negândit, mitropolitul a ales un ocoliș. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărâmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaș care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Țara Făgărașului și Brașov. Și astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate și ascunse ca de un Iuda sub pânză de sac. Până s-a terminat urgia țării, și a mănăstirii dalbe odată cu ea.
Obiceiuri din popor
În această zi, la biserici se oficiază slujba de sfințire a apei, sau Agheasma Mică, pe care oamenii o beau dimineața, pentru întărire trupească și sufletească. Mulți creștini merg astăzi la mormintele celor dragi pentru a da de pomană, a îngriji locurile de veci și a-și aminti că ceea ce au fost cândva cei morți vor ajunge și ei atunci când lumânarea vieții se va stinge. Astăzi se face sfințirea apei mici, în biserici sau în fântîni și izvoare, iar în alți ani preoții făceau și boteza-rea caselor credincioșilor cu apă sfințită.
În lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres,
puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol
dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil
link-ul articolului:
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit și de prietenii tăi!